Şi, totuşi, Ion Antonescu nu era paranoic!

Pentru emisiunea tv, La taifas cu Ion Cristoiu, citesc în viteză, presat de timpul prea scurt rămas, O Casandră a României, cartea lui Larry Watts despre Mareşalul Antonescu, mai precis despre ofițerul Ion Antonescu pînă a deveni Mareşal.

Emisiunea supune dezbaterii cărţoiul lui Teşu Solomovici Mareşalul Ion Antonescu: o biografie. Excelent negustor al scrisului său, Teşu a tras cartea mai întîi în şase exemplare. Unul l-a dat avocatului Cătălin Dancu, iubitor de istorie, dar mai ales proprietar de parale. Un altul mi l-a dat mie, la BAR, cu solicitarea de a-l citi. De la Dancu s-a ales cu sponsorizarea. De la mine, cu o dezbatere televizată, duminică seara. Şi eu şi Dancu n-am făcut o afacere păguboasă. Sînt sigur că volumul va avea succes de librărie, dat fiind subiectul, mai mult decît interzis în gubernia România. Eu m-am pricopsit cu posibilitatea unei emisiuni scandaloase, fără a risca protestele obişnuite cînd se vorbeşte despre Mareşal la TV sau în presă. Nu pot să nu remarc pozitiv faptul că Teşu mi-a făcut rost de invitaţi de marcă: Gheorghe Buzatu, Alex Stoenescu, Nestorescu-Bălceşti. Cartea sa e mai mult publicistică decît ştiinţifică. Pentru că am îndoieli în materie de rigoare a autorului, simt nevoia să confrunt Biografia cu alte cărţi. În Biblioteca mea n-am găsit ca monografie decît cartea lui Larry Watts. Deschizînd-o, îmi dau seama că am mai citit-o. Sublinierile din paginile despre Mişcarea Legionară îmi aduc aminte că am făcut-o pe cînd lucram la proiectul (niciodată finalizat!) al cărţii despre Corneliu Zelea Codreanu.

Căutînd monografia, dau (şi pun deoparte) două cărţi:
Un volum din seria care strînge şedinţele Consiliului de miniştri de sub conducerea lui Ion Antonescu şi Mareşalul Ion Antonescu – secretele guvernării, culegere de Rezoluţii ale Conducătorului Statului (septembrie 1940 – august 1944).

Prima, pentru că mă gîndesc la un eseu, Documentele neputinţei, inspirat de stenogramele reproduse de Teşu Solomovici în cartea sa. Citindu-le, m-a surprins atmosfera lor de talk-show, în care moderatorul Ion Antonescu vorbeşte de unul singur, în timp ce miniştrii, ca nişte invitaţi, dau din cap.

L-aş intitula Documentele neputinţei, deoarece stenogramele trădează drama Mareşalului:
Un om singur, corect, cinstit, ordonat şi autoritar, care se zbate să introducă ordinea, cinstea şi corectitudinea într-o ţară eminamente bezmetică şi eminamente şmecheră.

A doua carte – cea despre Rezoluţii – e pusă deoparte pentru a-mi satisface o curiozitate:
De ce ţinea Mareşalul să lase în scris, pe nişte documente de arhivă, condamnate să zacă în întunericul prăfuit al Depozitelor, urma gîndurilor sale?

Fără să citesc volumul, dau răspunsul:
Se gîndea la Istorie.
O istorie corectă – se iluziona el – care-l va judeca cinstit.
Nu ştia, oare, că Istoria o fac unii şi o scriu alţii?!
Nu ştia.

N-avea cum s-o ştie, deoarece asta avea s-o spună, 50 de ani mai tîrziu, Fidel Castro, şi el condamnat încă de pe acum să fie scris aiurea de alţii.
Din lectura grăbită a cărţii lui Larry Watts, constat seriozitatea autorului.

Prefaţa, mai ales, mă surprinde printr-o idee incitantă:
Istoricii de azi se confruntă, cînd vine vorba de Mareşal, cu operaţiunea de compromitere meşterită de Occidentali, englezi, îndeosebi, după ce Mareşalul s-a aliat cu nemţii.
Ciudat!

Comentarii

Pagini: 1 2

5 comentarii pentru articolul „Şi, totuşi, Ion Antonescu nu era paranoic!”

📹 Videoblitz 📹
Loading
Invitații cristoiublog