Silnicia exterioară sau pacea interioară?

Există pe lumea asta oameni (nu puţini la număr) care trăiesc şi suferă de pe urma unui conflict lăuntric perpetuu. Ratând aproape orice încercare de a face pace cu ei înşişi, eşuează de fiecare dată în stabilirea unei armonii fireşti cu ceilalţi. Orice gând li s-ar năzări, orice faptă ar săvârşi, orice vis şi-ar îngădui, toate iau forma unui pitic pe creier care îi toacă mărunt şi le fac zile fripte.

Speranţele se înveninează cu îndoieli, amintirile cu regrete, iluziile cu disperarea, hărnicia şi truda cu zădărnicia. Cât despre dorinţele relativ imediate şi pe bună dreptate justificate – mă refer aici, bineînţeles, la bunurile de larg consum, la relaţiile cu semenii lor, la micile sau marile proiecte pentru viaţă etc. – acestea suferă neîncetat de pe urma permutărilor şi a transmutărilor ce par să nu se mai potolească niciodată. Schimbarea asta a schimbării – cum ar zice un cârcotaş impardonabil şi mai bucălat la minte chiar decât mine – e aidoma consecvenţei inconsecvenţei. Cu alte cuvinte, singurul aspect statornic al acestor veşnic nemulţumiţi este nestatornicia. Luate în ansamblu şi privite de departe, aspiraţiile şi aşteptările nu au nimic distructiv, nimic care să le incrimineze, dar privite mai îndeaproape, puricate de-a fir a păr, ne dezvăluie o urzeală, pe cât de încâlcită, pe atât de vătămătoare spiritului indisciplinat. Profitând, încă o dată, de răbdarea ta, bunule cititor, mă aşez în postura acelui individ capricios şi, adeseori, nesăţios şi mă las pradă unui experiment mental. Dacă astăzi sunt la volanul unei maşini cu motor diesel, este inevitabil ca mâine să nu-mi doresc una electrică; dacă azi m-am mutat într-un apartament cu două camere, peste noapte am să visez la unul cu două dormitoare; dacă azi mă văd în braţele unui fotomodel local, mâine voi tânji, de bună seamă, după o celebritate de top; dacă astăzi conduc cu succes o mică întreprindere, mâine m-aş înscăuna în fruntea ţării sau – fiindcă mă simt îndreptăţit şi fără egal – m-aş autoproclama buricul pământului. Nu vreau să zic că intenţia nobilă de a prospera, de a ne depăşi condiţia ar fi lucruri rele, nici că toţi indivizii sunt miluiţi mecanismului amăgitor, exasperant şi (consider eu) îndoielnic al competiţiei sociale. Ambiţia slugarnică de a avea mai mult, ne răpeşte, în cele din urmă, libertatea de a fi mai mult. În detrimentul acestei constatări, descoperim că de la o zi la alta, chibzuim tot mai puţin, ne bucurăm mai puţin, ne respectăm mai puţin, ne iubim şi iubim tot mai puţin… Adeseori am impresia că atracţia irezistibilă a recunoaşterii oficiale şi a bunăstării materiale s-au transformat într-o himeră melancolică, aproape senzuală, ce pluteşte şi străluceşte neîncetat în faţa ochilor umezi de încântare. Seduşi de mirajul ce îngăduie oricui atingerea splendorilor efemere şi a râvnitelor măreţii, ne regăsim rătăcind prin viaţă fără a mai lua aminte la principiul reiterării eterne, cel redat atât de onest în „Ziua cârtiţei”. În cele din urmă, când fantasma s-a împlinit peste măsură – sătulă şi obosită de zburătăceala prodigioasă pe dinaintea privirii şi a conştiinţei nesăţioase –, când noi înşine am ajuns la capătul puterilor şi la limita deznădejdii, abia dacă o mai simţim cum se furişează deasupra noastră, diafană şi imponderabilă, şi ni se prelinge ca o cocleală călâie pe creştet în jos, peste urechi, peste pleoape şi în nări, pe umeri, pe braţe, pentru totdeauna. Într-un târziu, dacă mai avem niţică prezenţă de spirit, descoperim că ne-a potopit toată fiinţa şi că nu mai suntem decât animalul de povară al acestei arătări închipuite. Înţeleasă astfel, viaţa nu e decât o insalubră şi insipidă vânare de vânt.

Iar acum – fiindcă nu mă lasă sufletul să te încredinţez, în această notă tristă, tuturor acelor preocupări obişnuite care îţi definesc, într-un fel sau altul, existenţa – vreau să îmi reamintesc mie însumi şi am să îţi împărtăşesc numaidecât de unde am pornit (că doar pe unde am rătăcit, asta ai aflat deja). Expresia care m-a îndemnat la această scriere greoaie – expresie preluată din nici nu mai are importanţă care carte – sună (în comparaţie cu tot ce aţi citit până acum) cât se poate de simplu: „Curajul este preţul pe care îl cere viaţa ca să ne ofere pacea.” Să alegem, aşadar, calea celui cuminte, dar şi a celui cu minte, a celui cumpătat. Să nu ne lăsăm amăgiţi de promisiunile venite din partea altora, fie ei oricât de apropiaţi, nici să nu căutăm biruinţa mânaţi de convingerea că scopul scuză mijloacele. Îndrăzneala de a lua în piept mersul de-a-ndoaselea al lumii se va concretiza – dacă ne aşezăm umăr lângă umăr şi ne încurajăm reciproc – în regăsirea paradisului pierdut şi reîntregirea unei convieţuiri înălţătoare, aducătoare de linişte, bucurie şi împlinire sufletească.