„Sistemul” (partea a patra)

Să fie oare adevărat, să fie oare doar rodul imaginației ?, mă trezesc iscodindu-mă în timp ce citesc captivanta carte a celor doi italieni. Fără să vreau, mă întreb când  un mare sforar în treburile  Justiției de la noi se va da în vileag  cu toate matrapazlâcurile  făptuite în numele „câmpului tactic” dâmbovițean. Până atunci, să mă întorc la Luca Palamara, care n-are nicio remușcare, de vreme ce îi atenționează pe toți proaspeții intrați în „Sistem” că „trebuie să se adapteze legii junglei, a promovărilor și altor multe reguli noi”.

Ca să înțelegem cum stau lucrurile, ex-magistratul își amintește cu  precizie rece: „Între 2018 și 2019, Stefano Pesci îmi va cere sprijinul pentru a deveni procuror adjunct la Roma. Îi obiectez că nu mi se pare o idee bună ca soțul și soția să lucreze în același birou. El îmi răspunde că va  aduce o hârtie prin care soția promite că se va pensiona dacă el va fi numit. Mi se pare că asist la scene suprarealiste și le comunic cele întâmplate colegilor mei de curent, care rămân năuci.

Stefano Pesci este magistratul care în 2010 a ajuns să fie anchetat pentru că dobândise, fără a avea dreptul, informații de la arhiva parchetului și le  furnizase MP din Florența, Luca Turco, care efectua  anchete paralele celor ale Parchetului Roma. În legătură cu această anchetă, procurorul adjunct de atunci al Romei, Achille Toro, a fost constrâns să-și dea demisia; Stefano Pesci, în schimb, a fost achitat.” Legea este egală pentru toți, nu ?

Altădată, după ce reușise să-l impună pe Pignatone în funcția  de șef al procurorilor romani, acesta i-a spus că l-ar prefera „pe Prestipino la Reggio Calabria, dar curentul de la Napoli al UNICOST, cum spuneam, îl susține pe Cafiero De Raho. De acord cu Pignatone, încercăm lovitura finală: într-o după-amiază târzie din februarie 2013, Cafiero De Raho vine la Roma pentru a discuta cu el chestiuni profesionale.

Am stabilit în prealabil cu Pignatone ca, înainte de sfârșitul întâlnirii, să îmi trimită un mesaj SMS, moment în care eu voi  coborî în biroul lui,  prefăcându-mă că sunt acolo întâmplător. Odată terminată discuția lor, îl voi însoți pe Cafiero la ieșire, pentru a încerca să-l conving să renunțe la Reggio Calabria.

Încercarea mea va eșua,  moment în care, tot de acord cu Pignatone, îl voi duce pe Prestipino la Roma. Care, în realitate, în 2013 sosește în Capitală pentru a fi brațul drept al lui Pignatone.(…)

Așa funcționează, nu spun că este corect sau incorect, așa este. În acel moment, trebuie să recunosc, ne simțeam puternici și nu ne speriam de eventualele probleme. Care vin, evident.

Prima este anihilarea  unui coleg, Luigi De Ficchy, atunci procuror la Tivoli. Făcuse și el o cerere pentru a deveni adjunct la Roma, dar,  văzându-l pe Michele Prestipino luându-i-o înainte, recurge la TAR (Tribunalul Administrativ Regional), susținând că are mai multe titluri pentru ocuparea acelui loc. De altfel, actele respective îi dădeau dreptate, dar mecanismul numirilor, cum deja ne-am convins, în pofida declarațiilor de imparțialitate și transparență, exclude curricula și urmează alte logici, foarte discreționare și legate de oportunități politice, de putere și de apartenență la curente. Acel recurs este pierdut de către De Ficchy în martie 2015, însă el  ar putea întotdeauna să facă apel la Consiliul de Stat. Dacă ar fi așa, verdictul  definitiv privind chestiunea lui și, așadar privind numirea lui Prestipino, ar reveni președintelui celei  de-a IV-a secții a Curții de Casație, care, în acel moment, este Sergio Santoro, un magistrat care, ulterior,  va fi anchetat și absolvit de o acuzație de corupție. Sunt invitat la un prânz, acasă la președintele Santoro, în locuința acestuia din Parioli. Acolo îi găsesc și pe Pignatone, și pe Centofanti. Îmi amintesc că, la un moment dat, soția lui a sosit cu sufletul la gură și, din ușă, i-a spus: «Dar ce se întâmplă, oamenii de la pază nu voiau să mă lase să urc la mine acasă, aici jos, totul este blindat». În realitate, la Roma, prin numirea lui Pignatone, se inaugurează și moda palermitană a protecției  anumitor înalți magistrați, pe care noi nu o văzuserăm niciodată și cu care nu eram obișnuiți.” Vasăzică, „păpușarii” își  luau toate precauțiile  pentru a-l bloca pe contracandidatul  favoritului lor, ce mai, adevărați șahiști, nu altceva !

Un alt episod rocambolesc este cel al numirii, în octombrie  2017, a lui Cafiero de Raho, în înțelegere cu Minniti, „în fruntea Direcției Naționale Antimafia, nu înainte de a fi depășit un obstacol periculos, binecunoscuta și neașteptata candidatură pentru același post a procurorului general al Curții de Apel Palermo, Roberto Scarpinato. Dar și Scarpinato, susținut de grupurile de stânga, se lovește de un obstacol, și anume un  dosar nerezolvat care aștepta în arhivele CSM încă din 2016. Întâmplător, cineva își aduce atunci aminte și scoate documentele la iveală. Vorbim despre ancheta care a dus întâi la arestarea și apoi la condamnarea, în primă instanță, la 14 ani de închisoare, a lui Antonello Montante, președintele Confindustria Sicilia, cruciat antimafia, care organizase o rețea de spionaj pentru a controla sistemul politico-economic sicilian și pentru a obține foloase necuvenite. În dosarul trimis la CSM se face referire la o hârtie găsită în timpul percheziției efectuate la Montante, în care erau scrise clar voturile pe care Scarpinato ar fi trebuit să le obțină în plenul CSM care, în 2013, îl numise procuror general în Palermo. Din cauza acelei întâmplări, procurorul orașului Catania, Rocco Liguori, care cerceta dosarul, hotărâse arhivarea acestuia pentru «conduită reprobabilă, dar care nu constituie infracțiune» cu următoarea motivare: «Montante declara că Scarpinato nu îi spusese niciodată că urma să candideze și, referitor la planurile găsite în imobilul din centrul orașului Palermo, proprietatea rudelor lui Scarpinato, chiar Montante declara că fusese interesat să o cumpere, dar că nu se hotărâse niciodată s-o facă». Faptele, care ajunseseră pe birourile CSM, nu-și vor găsi niciodată ecou, nici cele referitoare la Scarpinato, nici cele referitoare la alți colegi de-ai săi implicați în «diferite favoruri solicitate lui Montante pentru rude și prieteni», după cum se menționează în documente. Tot în acestea sunt menționați nu doar judecători de calibru ca Lucia Lotti, Salvatore Cardinale, Sergio Lari, dar și Antonio Portacciolo, care, ironia sorții, urma să fie membru în comisia de arbitri a ANM care va hotărî demiterea mea.”

Ce mai încrengătură de interese, ce mai comploturi sinistre, și, culmea, toate săvârșite în numele zeiței legate la ochi… Ca și la noi, dar la o scară urieșească acolo, unde, de pildă, „dacă ești simpatizantul PCI-PDS-PD, ești un democrat sincer și un magistrat liber și independent; dacă ești simpatizantul lui Renzi prin Lotti, al lui Berlusconi prin Nitto Palma sau al lui Salvini prin nu știu cine, atunci ești un trădător al autonomiei și independenței magistraturii și trebuie să fii izgonit ca infam.” Haștag versus „Ciuma Roșie” în limbajul  valah…

Cazul lui Silvio Berlusconi este exemplar, acesta fiind, în 1994, primul președinte în funcție al Consiliului de miniștri trimis în judecată. În perioada  aceea, țin minte, Bruno Siclari (procuror național Antimafia) s-a întâlnit cu Eugen Vasiliu (șeful Secției de urmărire penală și criminalistică din Procuratura  Generală) și i s-a tot lăudat că-l va face pe potentul politician  și om de afaceri, totodată. Paranteza este importantă, ținând seama de  dezvăluirile din volumul de față. Astfel, Luca Palamara ne introduce în culisele spectaculosului  proces, nu înainte de a ne  preveni: „Știu că nimic nu are loc întâmplător, există întotdeauna un mecanism, un sistem invizibil care se mișcă la unison. Și eu caut poarta de intrare.” „Il Cavaliere” scapă basma curată, dar, revenit la putere, i se înscenează alte și alte acțiuni penale, cu fel de fel de subiecte. Or, „cel al femeilor este un filon bun, mediatic funcționează și, cu siguranță, compromite imaginea Președintelui Berlusconi. Dar să fim atenți, dacă Parchetul Bari este o mlaștină în care  magistrați și anchetați se lasă fotografiați împreună la masă, Parchetul Milano,  care, în mai 2010, declanșează ancheta Ruby, merită să fie repetat, este o fortăreață foarte rezistentă. Cel care o conduce este Edmondo Bruti Liberati, unul dintre magistrații cei mai puternici și temuți ai Italiei, un adevărat exponent al supremației culturale din partea stângii judiciare și politice în consecință. Când, în ianuarie 2011, încep perchezițiile la locuințele mai multor fete, iar Berlusconi este anchetat pentru abuz de putere, o spun sincer, suntem cu toții puțin perplecși.” Recapitulând, „Parchetul Milano începe, în anul 2010, ancheta Ruby în privința lui Berlusconi, puțin mai devreme la Repubblica lansase faimosul decalog, cele «zece întrebări» în cazul Noemi Letizia, după ce citase, pe prima pagină, cuvintele Veronicăi Lario, indignată de comportamentul soțului său. Nu este nimic rău, totul este conform legii și perfect, dar este și modul de operare a «Sistemului»: un parchet anchetează, un ziar lansează o campanie mediatică, iar un partid – PD – obține avantaj politic. Cum vedeți, sunt toate elementele despre care am vorbit.” La ei, la noi și  aiurea, rețeta funcționează oriunde și oricând…

Așadar, „telefonul lui Berlusconi către Chestura Milano pentru a semnala că există disponibilitatea unei consiliere regionale din Lombardia, Nicole Minetti, care să o ia în primire pe tânăra Ruby, arestată pentru o ceartă violentă cu o prietenă, este, într-adevăr, o infracțiune atât de gravă sau poate să se încadreze într-o categorie banală – deși delicată –, ca multe altele comise chiar și de către magistrați? Vedeți, aici intervine puterea discreționară, dar puterea discreționară în privința lui Berlusconi nu poate exista (subl.m.).(…)

Pentru că, în acea zi, opiniile din sânul magistraturii – lucru ce nu s-a știut niciodată, dar care este ușor de reconstituit – nu sunt unanime, mulți colegi își exprimă perplexitatea. Fac un rezumat al acestor opinii: «Exagerăm», «Pierdem credibilitate astfel», «Nu-i putem imputa Președintelui Consiliului toate infracțiunile prevăzute de Codul Penal». Dar nu se pot face multe: în primul rând, pentru că atunci când bulgărele de zăpadă începe să se rostogolească, nu poți să-l oprești și știi că va deveni o avalanșă; în al doilea rând, pentru că Bruti Liberati în acele ore îi cere lui Giuseppe Cascini, referentul său în adunarea ANM, solidaritatea întregii bresle. Și aici revenim la prima întrebare a dumneavoastră: eu mă consult cu Loris D’Ambrosio și împărtășesc totul cu Quirinalul. Astfel, încă o dată, procedez cum plănuisem: comunicate de solidaritate cu colegii milanezi și tot restul pe care acum îl cunoaștem bine. Vă anticipez obiecția: da, exact inversul situației lui De Magistris și a anchetei sale cu privire la Prodi și Mastella, ca să ne înțelegem.(…)

Eventual invers. Vă amintesc două lucruri. Primul îl privește pe Enrico Tranfa, președintele Curții de Apel Milano, unde procesul Ruby se judecă  în apel, după ce, în primul grad de judecată, Berlusconi fusese condamnat la șapte ani închisoare. Tranfa este pentru menținerea pedepsei, dar, în camera de deliberare, este pus în minoritate de către colegii susținători ai inocenței. Intră în sală, citește sentința de achitare și anunță că, în semn de protest chiar împotriva acelei sentințe, demisionează din magistratură. O scenă suprarealistă și paradoxală. Cum va scrie într-o notă dură Giovanni Canzio, prim-președinte la Casație, suntem în justiția care neagă justiția (subl.m.), Berlusconi nu poate, nici nu trebuie să fie achitat de un tribunal liber și legitim.

Cea de-a doua poveste – inversă primei – îl privește pe Antonio Sangermano, din M.P., care a condus, împreună cu Ilda Boccassini, întreaga  anchetă Ruby. Casația, în martie 2015, îl dezvinovățește definitiv pe Berlusconi și câțiva ani mai târziu, Sangermano, cu mare eleganță, fiind interpelat, declară că achitarea «Cavalerului» trebuie respectată, întrucât  «Berlusconi este un lider cu un caracter excepțional, iar pe plan politic îl poate judeca doar poporul».

Eliminarea lui din Senat (n.m. a lui Berlusconi), prin aplicarea retroactivă a  legii Severino, a fost o forțare evidentă a Constituției.  Se  pornește o hărțuire organizată de ANM, la care particip și eu, și se ajunge chiar să se ceară demisia sa. Este evident că o atmosferă de acest gen induce teroare în sânul magistraților, ale căror cariere sunt în mâinile unei minorități de aleși. Cu alte cuvinte: priviți că aici, înăuntru, nerespectarea liniei oficiale nu este admisă, nici aposteriori, nici dacă Berlusconi nu mai este în joc, pentru că nimeni nu poate să-și permită să rescrie istoria.(…)

Când ești înlăuntrul «Sistemului» îți lipsește perspectiva (subl.m.). Uneori, acea atmosferă o cream chiar eu, alteori, mă supuneam ei. Vă povestesc o anecdotă care îl privește tot pe Bruti Liberati, apropo de controlul militar al «pactului de sistem» pentru combaterea lui Berlusconi.

Iulie 2011, luna dinaintea antepenultimei luni de viață a Guvernului de Centru-Dreapta.

Pentru un motiv necunoscut mie, Angelino Alfano lasă ministerul Justiției pentru a prelua frâiele  partidului Popolo della Libertà. Ca înlocuitor se vehiculează numele lui Nitto Palma, fost magistrat, senator Forza Italia, și totodată,  cum am spus deja, cavalerul meu de onoare. Eu sunt supus la un test de integritate morală și de fidelitate: dacă Nitto, cavalerul lui de onoare, ar ajunge ministru, Luca va mai rezista sau va începe să se replieze? De aceea trebuie să fie testat, motiv pentru care  se mișcă până și procurorul de la Milano, Bruti Liberati, chiar dacă formal un procuror ar trebui să rămână străin de chestiuni care privesc relațiile cu un ministru. În data de 3 august 2011, îmi scrie un e-mail pe care-l păstrez: «Dragă Luca, în aceste zile sunt doar foarte ocupat, voi încerca să te sun, dar între timp scriu câteva puncte…». Punctele sunt două. Primul privește o consultanță retribuită, din partea ANM, oferită prietenului său Muzi Falconi, un comunicator lobbist din partea stângii cu care el lucrase deja. Cel de-al doilea: «Îmi permit să-ți subliniez ceea ce cu siguranță știi deja. Acest Nitto Palma are tot interesul să se prezinte ca un om competent și onorabil. Puțin contează că în timpul ministrului Castelli se situase între cei mai virulenți adversari ai noștri, fapt constatat în diferite întâlniri avute cu el  în Comisia Juridică, unde președintele de atunci, Pecorella, făcea pe inocentul. Tu ai procedat bine spunând,  în interviul tău,  că dialogul, confruntarea va fi pe teme, iar faptul că ministrul este magistrat nu schimbă situația noastră,  dar este foarte clar că va trebui să fim și mai prudenți. Și mai mult de atât, tu personal trebuie să cauți să  te distanțezi mai mult decât ar fi necesar, tocmai pentru a  evita să intri în joc, ținând seama că este cavalerul tău de onoare». În alt context, acest e-mail ar fi un fel de bilețel, din seria  sau stai în joc, sau pleci.”

Deși în plin proces, omul legii  și ministrul Justiției se întâlnesc cu „penalul” la Palazzo Grazioli: „Am intrat cu mașina lui Nitto în curte ca să nu bată la ochi. Am urcat la etajul întâi, Berlusconi se uita la televizor la ședința Parlamentului. A fost ospitalier și politicos, m-a impresionat îmbrăcămintea sa lejeră, bluză și pantaloni albaștri. Mi-a mărturisit că este dezamăgit de numeroasele acțiuni judiciare care îl priveau pe el și pe colaboratorii săi și, trebuie să recunosc, că mi-a părut mai preocupat pentru cei din urmă, dând impresia că ține mult la aceștia. În cursul conversației, Nitto a propus să ieșim din logica înfruntării continue, iar Berlusconi a consimțit, susținând necesitatea  deschiderii unui curs nou în raportul dintre magistratură și politică, dar, ca să fiu sincer, nu-mi părea încrezător în această posibilitate și a făcut mai multe referiri la magistrați, deveniți, după spusele sale,  oameni politici. Eu am luat act de nemulțumirile sale, dar când mi-a venit rândul, am dat răspunsuri vagi și generice: cunoșteam bine părerea magistraturii despre el.”

Luca Palamara îl evocă și pe Amedeo Franco, „unul dintre membrii completului care l-a condamnat pe «Il Cavaliere»” Sallusti  intervine  prompt: „Acela care, după sentință, s-a dus la Berlusconi să-i ceară scuze, susținând că fusese împotriva condamnării, că existaseră presiuni și că acel complet se comportase ca un «pluton de execuție» și că, pentru a da verdictul, «existaseră presiuni chiar de la vârf», iar toate acestea le-a păstrat într-o înregistrare făcută publică în 2020?” Răspunsul este afirmativ: „Chiar el. Am luat de mai multe ori cina împreună, de obicei ne întâlneam miercuri seara, acasă la Paolo Glinni, judecător pensionar care mi-l prezentase pe Filippo Catalano, coleg și prieten al tatălui meu, pe care-l cunoscusem în timp ce eram președinte al ANM. Nu după sentință, cum făcuse  cu Berlusconi, ci în săptămânile de dinaintea pronunțării hotărârii, Amedeo Franco mi-a spus despre îngrijorarea sa pentru modul anormal în care se formase completul de judecată din cauza presiunilor tot mai mari, astfel încât  rezultatul să incline balanța într-o anume parte, cu alte cuvinte, către o condamnare.(…)

În anul următor, la începutul lui 2014, în timpul campaniei mele electorale pentru a ajunge la CSM, m-am reîntâlnit cu Franco. Mi-a vorbit clar despre ambiția lui de a fi numit președinte la Casație. Retrospectiv și fără posibilitatea de a verifica asta – între timp Amedeo Franco a murit – mă întreb dacă în luarea acelei sentințe s-a lăsat influențat de presiunile despre care vorbea, dar și pentru că avea un interes ulterior de a fi numit într-o funcție, sau dacă, poate, cineva i-ar fi garantat asta ca să-l determine să cedeze.(…)

Ce știm sigur este că, după ce s-a emis sentința în privința lui Berlusconi, Franco a început să ia legătura din ce în ce mai des cu președinția. A povestit asta recent, într-un interviu în Corriere della Sera, Ernesto Lupo, pe atunci consilier pe probleme juridice al președintelui Napolitano. Mai multe telefoane pentru a se plânge de «porcăria de sentință din dosarul lui Berlusconi», zice Lupo. Și mai ales, de faptul că «CSM nu vrea să-l promoveze în postul de președinte la Casație».(…)

«Pachetele» de numiri, așa cum am văzut anterior, sunt alcătuite de grupurile de influență și aduse în fața CSM unde, în mod normal, sunt aprobate în unanimitate. Nu a fost și cazul lui.

S-a abținut consilierul Ercole Aprile, care fusese coleg cu Franco în completul care îl condamnase pe Berlusconi. Știind intenția sa, m-am dus să aflu motivele. Îmi zise: «Pentru că în acea cameră de consiliu am văzut lucruri pe care nu le pot reproduce,  pe care voi, muritorii, nici nu vi le puteți închipui» (subl.m.), citez faimoasa replică din Blade Runner.”  Ziaristul își reprimă cu greu indignarea: „Un magistrat care a fost martor al unei posibile infracțiuni, comisă chiar  în camera de deliberare, nu ar fi obligat să reclame fapta în mod detaliat, la fel cum ar fi făcut orice cetățean martor la un delict?” Fostul magistrat parează sigur pe sine: „Dar răspunsul meu este același de mai devreme. Magistrații fac parte dintr-un «Sistem» și i se supun doar lui. Credeți dumneavoastră că există în Italia măcar un magistrat care să aibă curajul să-l cheme pe Ercole Aprile și să-i ceară socoteală pentru suspiciunea de delict? (…)

Pentru că la mijloc se afla Silvio Berlusconi, pentru că este cariera ta în joc, onoarea tagmei de care aparții. Reformarea acelei sentințe ar fi însemnat prăbușirea unui castel pe care îl construisem în ultimii douăzeci de ani de muncă pe frontul politic și în lumea judiciară. Asta nu se putea întâmpla.” Și relatarea curge cu istorioara lui Ferdinando Esposito, fiul lui Antonio, judecător de instrucție la Milano și condamnat pentru corupție în 2016: „Asta a fost doar ultima dintr-o serie de, să le zicem, ghinioane. Primul a fost când, aflat în serviciu la Potenza, a provocat un accident rutier grav, a cărui dinamică nu a fost niciodată stabilită. Apoi, la Milano, s-a întâlnit de mai multe ori cu o persoană cercetată penal, Nicole Minetti, consilier regional al Lombardiei din partea Forța Italia, implicată în cazul Ruby sau  în alte «scandaluri» economice împreună cu un prieten care îi închiriase o mansardă cu vedere la Dom, pe care n-a mai vrut s-o achite și căruia – după cum rezultă din înregistrările de la dosar – i-a spus: «Fii atent, într-o anchetă greșită se poate întâmpla orice cu firmele tale». Ba chiar există și solicitări de împrumuturi nejustificate și, cireașa de pe tort, chiar înainte ca tatăl său să  emită sentința în dosarul lui Berlusconi  a avut o perioadă în care s-a văzut des cu Arcore, în cartierul general al lui Berlusconi, împotriva căruia procuratura din Milano efectua cercetări. (…)

(…) dosarul a rămas uitat prin sertare și Parchetul din Milano nu s-a mai grăbit. Ferdinando Esposito a fost transferat, apoi la Torino, dar ancheta disciplinară, în ciuda relevanței acuzațiilor a tot fost amânată, încetinită, lăsată la o parte, toate acestea până pe 21 decembrie 2020, când răspunderea penală s-a prescris. (…)

Termenele în justiție variază, iar acelea în care CSM poate hotârî în dosarele magistraților sunt deosebit de elastice. Dar aici vorbim despre fiul judecătorului care  l-a condamnat pe Silvio Berlusconi, într-un context  pe care tocmai vi l-am descris. Cred că e inutil să mă întrebați dacă cele două întâmplări  – hotărârea de exonerare a răspunderii disciplinare a tatălui (aflată pe rolul CSM) și lentoarea cu care s-a instrumentat dosarul fiului – au vreo legătură între ele. Este o întrebare pe care o resping fiindcă e malițioasă și răspunsul nu ar fi  susținut de probe.” Gazetarul nu se oprește aici și continuă: „După părerea dumneavoastră, sentința secției civile a Tribunalului Milano, prin care judecătorul Raimondo Mesiano, care îl condamna pe Berlusconi la plata unor daune de 750 de milioane de euro către Carlo De Benedetti pentru Mondadori, se supune aceleiași logici?” Intervievatul explică nu la fel de dezinvolt: „Nu am posibilitatea și nici nu pot emite păreri despre fiecare proces în parte. Nu neg faptul că l-am apărat pe Mesiano, dar este adevărat că mi-am  exprimat punctul de vedere despre asta imediat după emiterea sentinței. Însă, vă mărturisesc, dintre toate lucrurile pe care le-am făcut, apărarea independenței acelui judecător, atacat din toate părțile de către politicienii de centru-dreapta în ajunul pronunțării – eram în 2009 și eram președintele ANM -,  a fost, în sufletul meu, cea mai puțin convingătoare dintre toate. Acea cifră, aiuritoare, s-o recunoaștem,  era cu adevărat exagerată, așa încât, la apel, în 2013, a fost redusă considerabil, dacă nu greșesc la 560 de milioane. Dar și aceasta este, oricum, o sumă considerabilă, după unii chiar disproporționată, comparativ cu valoarea concernului Mondadori. Dincolo de cifre, însă, între noi circulau fel de fel de zvonuri, unele preluate și de presă.” Ultima curiozitate a jurnalistului cade năprasnic: „Întrebarea era: cine redactase, de fapt, acea sentință? Mesiano cu mâna lui, sau a fost cineva din exterior? N-am crezut niciodată în versiunea asta.” Luca Palamara nu ezită de această dată:  „Părerea mea nu contează și nu conta nici atunci, decât pentru mine. Conta doar să fim uniți împotriva unui dușman comun; în război așa se face, iar cine susține contrariul este un ipocrit. Vă provoc să găsiți o singură persoană care, în perioada aceea, să se fi pronunțat asupra unei sentințe de sute de pagini. Nici măcar eu nu am făcut asta. Îl zdrobeau pe Berlusconi și asta în avantajul unei figuri reprezentative a stângii, Carlo De Benedetti, și acesta era singurul lucru care conta atunci (subl.m.). După cum am mai spus, ne-au ajutat «șosetele albastre»  purtate de Mesiano, prezentate de Canale 5 în ziua ce a urmat hotărârii și îndelung comentată. A fost o metodă de distragere a atenției  maselor, nici nu ne puteam dori ceva mai bun. Se vorbea despre șosete și nu despre enormitatea deciziei de care, trebuie să recunosc, eram puțin rușinați. În perioada șosetelor lui Mesiano este convocată adunarea ANM și o ședință a CSM și  se vorbește despre o grevă a magistraților. Pornește furtuna mediatică. Toată lumea se agita, de la Federația națională a presei scrise și până la Ordinul jurnaliștilor, de la partidele politice la cotidianele de stânga, practic întregul «Sistem» se activase. Uitându-ne în urmă, azi  zâmbim, dar atunci lucrurile erau extrem de serioase. Nu puteam lăsa singur un coleg care dăduse o lovitură magistrală președintelui Consiliului.”[1]

Dar  toată tărășenia judiciară  din  perioada respectivă nu era străină  de șeful statului italian, dimpotrivă, intervievatul mărturisind că, „în vara 2011, vară decisivă, mi se întâmplase să am întâlniri directe cu președintele Napolitano, uneori trecând și în afara protocolului. Președintele dorea să înțeleagă de la mine cum intenționa ANM să se miște pe acea tablă de șah de la sfârșitul de an, sensibilă și incandescentă. În primele zile din noiembrie, mă sună Loris DʼAmbrosio – suntem în zilele de criză economică, una care atinsese cote incredibile – pentru a-mi spune că era oportun să am o discuție amicală  cu președintele și să-l duc și pe Giuseppe Cascini, secretar ANM și unul dintre liderii  Stângii judiciare. Guvernul Berlusconi era lovit din mai multe părți și în discuția amicală am intuit că în curând se va  termina o epocă, un ciclu. La ieșirea din Quirinal, îmi amintesc perfect fraza lui Cascini: «Îți dai seama, ne-a făcut să înțelegem că pentru Berlusconi s-a terminat». Misiune îndeplinită, ne-am salvat pielea, orașul este teafăr, sarcina noastră este terminată.(…)

Este clar  că toate inițiativele și pozițiile asumate de ANM din acei ani erau susținute de președintele Republicii. Percepția mea a fost că această întâlnire, să spunem așa, a marcat activitatea desfășurată într-o anumită fază. Pentru a ne înțelege, nimeni nu a spus explicit «l-am trimis acasă pe Berlusconi», dar sensul discuțiilor conducea spre acea concluzie. Câteva zile mai târziu, la 16 noiembrie, Berlusconi urcă la Colle pentru a-și depune demisia, el fiind înlocuit de Mario Monti.”

„Plutoane de execuție” alcătuite din magistrați, completuri de judecată formate deloc aleatoriu sau alese cu premeditare dintre partizanii în robă ai cauzei, presiuni inimaginabile asupra „onorabililor”… Nu vi se par lucruri deja cunoscute? Orice asemănare cu trista realitate românească nu-i defel întâmplătoare, dimpotrivă. „Cazul Berlusconi” îmi amintește dureros de „cazul Dragnea”, una dintre secvențele judiciare care mă obsedează permanent. (Ca și cea a asasinării prin asfixierea cu Codul penal a soților Ceaușescu.) Același scenariu, aceeași violare a normelor de drept, numai și numai pentru a-l scoate din joc pe dușmanul  identificat de forțe oculte și aruncat spre devorare gloatei haștagiste, ațâțată  și dezumanizată prin ample și otrăvitoare campanii mediatice de manipulare. A, și ucazul iohannist -„ „Locul infractorilor e la pușcărie !” – menit să pună capăt scenetei în cheia dorită. Cum să uiți asemenea mârșăvie și cum să nu te întrebi dacă nu cumva locul infractorilor este, mai degrabă, la Cotroceni ?! Ca într-o corrida, inamicul public este îmbrâncit în țarcul rotund  și omorât ritualic și exemplar în aplauzele prostimii, în rolul matadorului producându-se cu aplomb  „Sistemul” judiciar. „Cine va face ca el, ca el va păți !” este semnalul transmis la nivel subliminal și orice  tentativă de opoziție, de abatere de la linia oficială va fi pedepsită necruțător. Asta ne învață și urmașii fondatorilor dreptului, mentorii noștri, se pare, în  materie de instrucție penală. Concluzia este alta însă: întâmplările devoalate de Luca Palamara sunt comune, mă hazardez să o spun,  cam tuturor țărilor. Căci lupta dementă pentru putere și pentru bani a  mutilat comunitatea  umană, dispusă, iată, să accepte siluirea legii și transformarea Justiției într-un  gâde odios.

[1] Luca Palamara ne lămurește: „Cred că toți își amintesc polemica iscată de reportajul transmis de un telejurnal Mediaset despre ciorapii albaștri ai judecătorului Mesiano, cel care l-a condamnat pe Berlusconi să plătească 750 de milioane de euro către De Benedetti pentru povestea arbitrajului Mondadori. «O rușine», «inacceptabil», «un atac imoral» a fost reacția fără demnitate din partea magistraților, «ce legătură au ciorapii cu capacitățile profesionale?» Ei bine, în 2018 se alege noul vicepreședinte al CSM și între candidați – ar fi mai bine spus auto-candidați – se află Fulvio Gigliotti, membru ales de Parlament din partea Cinque Stelle. Știți care era replica de atunci care circula prin  camerele sacre ale CSM, printre magistrații care se indignaseră pentru Mesiano? Aceasta: «Unul care se prezintă cu pantofi albaștri cu marginile albe prin definiție nu poate fi vicepreședinte».” Fără comentarii…