Soluționarea cererii de confiscare specială în cazul încetării procesului, ca efect al prescrierii răspunderii penale

Inculpații răsuflă ușurați, termenul de prescripție generală, prin vrerea Curții Constituționale a României, s-a împlinit la țanc. Deopotrivă cu ei, și noi, avocații, respirăm profesional altcumva. Solicităm în cor încetarea procesului și disjungerea pentru soluționarea laturii civile. Nicio vorbuliță despre rezolvarea problemei confiscării speciale, deh, tăcerea e de aur. Fiindcă ne aflăm în prezența unui concurs de infracțiuni, nu de altceva – una de prejudiciu (abuz în serviciu) și alta de corupție (luare de mită), discuția rămânând valabilă și în cazul tandemului „evaziune fiscală – spălarea banilor”. Procurorul „a apreciat că, chiar dacă există cereri depuse la dosarul cauzei și au fost exprimate pozițiile procesuale ale inculpaților, în sensul pronunțării unei soluţii de constatare a încetării procesului penal ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale, totuși se impune efectuarea cercetării judecătorești în cauză.

Totodată, a apreciat că este necesar să se analizeze dacă astfel de cereri pot fi puse în discuție la acest moment procedural, având în vedere că se solicită să se dispună o soluție finală, chiar și întemeiată pe dispoziţiile art. 16 lit.f) Cod procedură penală.

Mai mult, a apreciat că se impune administrarea unui probatoriu și în raport de analizarea laturii civile a cauzei, astfel cum prevăd dispozițiile art.25 alin.(5) Cod procedură penală.

Prin urmare, a solicitat să se dispună în cauză efectuarea cercetării judecătorești.”[1] În continuare, în același sens, „reprezentantul Ministerului Public a constatat că au fost făcute menţiuni repetate referitoare la disponibilitatea inculpaţilor de a continua sau nu cercetarea judecătorească, de unde rezultă că există critici privind atitudinea Parchetului în a susţine acuzaţia și sub aspectul laturii penale. Prin urmare, a precizat că soluţionarea problemei legate de despăgubiri, aferentă infracţiunii de abuz, precum şi confiscarea specială legată de infracțiunile denumite periculoase, care însoțesc infracțiunile de trafic de influență şi dare de mită, nu poate fi separată de latura penală a cauzei. De asemenea, a susținut că instanţa de judecată nu poate stabili soluția finală a cauzei înainte de finalizarea cercetării judecătorești.

Aşadar, a apreciat că cererea formulată de parchet este justificată, precizând că textul de lege referitor la contestarea probelor nu face referire la parchet, care are rolul activ de a susține acuzaţia. A mai adăugat că procurorul nu poate contesta propriile probe administrate în faza de urmărire penală.

În continuare, a solicitat analiza cererii formulte, de administrare a probei testimoniale, deoarece trebuie verificată şi latura penală pentru a o putea analiza pe cea civilă, care este conexă acțiunii penale.

Referitor la proba testimonială în prezenta cauză, a remarcat că există o contestare pentru fiecare inculpat care a solicitat această probă, în funcţie de acuzatia adusă. Prin urmare, având în vedere că şi parchetul a solicitat audierea martorilor, a precizat că nu se poate opune probelor testimoniale și probelor cu înscrisuri solicitate. În plus, s-au solicitat martori noi şi înscrisuri suplimentare faţă de cele existente la dosarul cauzei.” (încheierea din 19.01.2023)

Completul de judecată rămâne în pronunțare și la termenul următor, chiar în timpul ședinței, se și pronunță. Desigur, în pofida așteptărilor noastre, întrucât toți nădăjduiam să se ia act de manifestarea de voință a „penalilor” și să scăpăm de avatarurile „câmpului tactic”. Ei bine, nu, instanța de fond decide să respingă solicitările apărării și să continue procesul prin administrarea de probe, astfel încât la final să aprecieze atât asupra despăgubirilor civile, cât și a măsurii de siguranță a confiscării speciale. Motivarea ne ia prin surprindere prin simplitatea ei, rezumată la câteva fraze: „Potrivit art. 100 alin.2 din Codul de procedură penală, în cursul judecății instanța administrează probe la cererea procurorului, a persoanei vătămate sau a părților. Dispoziţiile art. 374 alin. 6 din Codulde procedură penală prevăd că în cazul în care se propun probe, trebuie să se arate faptele şi împrejurările ce urmează a fi dovedite, mijloacele prin care pot fi administrate aceste probe, locul unde se află aceste mijloace, iar în ceea ce priveşte martorii şi experții, identitatea şi adresa acestora.

Apreciind că sunt relevante în raport cu tezele probatorii invocate, în temeiul art. 374 alin. 6 raportat la art.100 alin.2 și 3 C.pr.pen., va admite cererile formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie, inculpați şi partea civilă privind readministrarea unor probe administrate în cursul urmăririi penale şi administrarea unor probe noi.”[2]

Ne dezmeticim cu dificultate, mai bombănim, c-așa-i la cremenal, și dezbatem pasional subiectul… Unul lăsat de izbeliște, deoarece practica judiciară nu l-a avut prea des musafir, iar doctrinarii s-au lăsat seduși de alte muze juridice. Și cum noaptea nu-și dezminte rolul de cel mai destoinic sfetnic, a doua zi mă trezesc rumegând altcumva întâmplarea din ziua precedentă. Dezbrăcat de roba apărătorului, lucrurile se văd, adesea, în nuanțe diferite, unele mai aproape de realitate, indiscutabil.

Așadar, dacă în legătură cu acțiunea civilă ce însoțește infracțiunea de pagubă jurisprudența este consolidată și previzibilă orișicât[3], situația se schimbă fundamental în ceea ce privește confiscarea specială. Iar în dezlegarea chestiunii de drept trebuie pornit de la dispozițiile art.112 al.1 din Codul penal, care stabilesc că sunt supuse confiscării speciale:

„a) bunurile produse prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală;

1. bunurile care au fost folosite, în orice mod, sau destinate a fi folosite la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, dacă sunt ale făptuitorului sau dacă, aparţinând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor.
2. bunurile folosite, imediat după săvârşirea faptei, pentru a asigura scăparea făptuitorului sau păstrarea folosului ori a produsului obţinut, dacă sunt ale făptuitorului sau dacă, aparţinând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor;
3. bunurile care au fost date pentru a determina săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală sau pentru a răsplăti pe făptuitor;
4. bunurile dobândite prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia;
5. bunurile a căror deţinere este interzisă de legea penală.”

Prin urmare, legiuitorul pomenește în fiecare alternativă (cu excepția celei de la lit. f) despre săvârșirea faptei prevăzute de legea penală, ceea ce presupune administarea unor probe, altminteri s-ar eluda textul cu pricina. Or, ce se petrece mai departe, mai precis procedura legală ce va fi parcursă, constituie un mister, Codul de procedură penală neacoperind o asemenea ipoteză. Și, din păcate, nu e singura, dimpotrivă, motiv ca juriștii cu experiență și cu dragoste de carte să purceadă grabnic la completarea pravilei.

În esență, judecătorul are la dispoziție două variante. Prima, să considere că, nereglementând situația juridică în discuție, legiuitorul a înțeles să lase beneficiul infracțiunilor de corupție – banii și bunurile primite – în posesia inculpatului, ca în cazul amnistiei. A doua, să continue cercetarea judecătorească pentru a stabili dacă s-a săvârșit sau nu fapta prevăzută de legea penală. Cu atât mai mult cu cât există și măsura sechestrului asigurător, măsura presupunând condițiile prevăzute de art.349 Cpp, între care și cea a săvârșirii unei fapte prevăzute de legea penală. În consecință, în ambele situații, judecătorul va fi nevoit să se pronunțe și asupra măsurii asigurătorii, ceea ce-l obligă să administreze probe, ca să poată stabili dacă s-a săvârșit ori nu infracțiunea de corupție. Ce probe trebuie administrate în continuare? Cine și în ce temei le propune? Sunt doar câteva întrebări la care jurisprudența va răspunde în lunile și-n anii dinainte, până ce ea va fi unificată. În consecință, deși inculpații nu doresc continuarea procesului penal, acesta de va derula în contra voinței lor, căci măsura confiscării speciale presupune dovedirea faptei reținute în rechizitoriu, iar nu arbitrariul. Abia la capătul maratonului judiciar, instanța va hotărî nu numai încetarea procesului penal ca efect al împlinirii termenului de prescripție generală (sau specială), ci și obligarea ori nu la acoperirea prejudiciului, precum și confiscarea specială sau nu a banilor ori a bunurilor primite cu titlu de mită, de pildă.

Oarecum dumirit, îmi dau seama că disjungerea ar însemna un exces de formalism, în condițiile în care măsura confiscării speciale nu poate fi dispusă în lipsa unui material probator care să stabilească, dincolo de orice îndoială, existența acuzației. Din perspectiva legii enunțate, găsesc de cuviință că, în actuala reglementare, aceasta este improvizația procedurală cea mai adecvată.

[1] Încheierea din 1x.0x.202x a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția penală (dosar nr. xxxx/1/20xx).

[2] Încheierea din 1x.0x.20xx a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția penală (în același dosar).

[3] Puținele norme penale se completează cu dispozițiile din Codul de procedură civilă (art. 2 al.2 din acesta), însă cred că ele sunt neîndestulătoare și, de aceea, se imune primenirea Codului de procedură penală. Fiindcă, de exemplu, într-o cauză având ca obiect infracțiunile de conflict de interese și fals intelectual, instanța supremă, în apel, a admis proba cu martori, propusă de procuror, care a susținut că „se impune audierea celor doi martori, având în vedere soluția dispusă de instanța de fond, respectiv achitarea inculpaţilor în temeiul art. 16 alin.(1) lit. b) din Codul de procedură penală, fapta nu este prevăzută de legea penală, dar şi faptul că, prin apelul declarat împotriva hotărârii instanței de fond se tindea către o soluție de condamnare a inculpaților și desființarea unor înscrisuri, ca soluție corelativă a faptului că s-a dispus trimiterea în judecată și pentru infracțiunile de fals intelectual.

 Totodată, a arătat că inculpații au precizat că nu mai doresc continuarea procesului penal, acceptând implicit un caz de împiedicare a exercitării acțiunii penale [art.16 alin.(1) lit.f) din Codul de procedură penală] însă, față de faptul că apelul parchetului vizează și desființarea unor înscrisuri, a apreciat că cei doi martori propuși ar trebui să fie audiați de instanța de apel, tocmai în considerarea faptului că cercetarea trebuie să fie făcută și în fața instanței de apel, în condițiile în care există o soluție de achitare şi se tinde la o soluție de condamnare, apreciată prin raportare la incidența prescripției.” În pofida inexistenței unor prevederi exprese de reglementare a unor astfel de situații, completul de judecată a decis, fără a-și motiva în vreun fel soluția, „admiterea cererii în temeiul art.420 al.5, cu trimitere la art.25 al.3 din Codul de procedură penală și art.5 din Codul penal.” Culmea, se invocă art.25 al.3 din Codul de procedură penală și se ignoră art.19 din același cod, deși nu există o acțiune civilă, cele două infracțiuni nefiind de pagubă. Ce dacă în doctrină s-a apreciat că „deși dispoziția privind desființarea înscrisurilor este inserată într-un text de lege privind acțiunea civilă, în realitate, ea este o măsură care ține exclusiv de latura penală a procesului, întrucât desfiinţarea înscrisurilor nu este o modalitate prin care inculpatului sau persoana responsabila civilmente să repare prejudiciul produs prin infracţiune.” (M. Udroiu ș.a. Codul de procedură penală, Comentariu pe articole, ed. 3, CH BECK, “ București, 2020, pag. 198).