Spaime vitale, frici patologice

Nu există om care să n-o fi cunoscut. Nu doar o dată, ci de nenumărate ori am perceput-o cu toții cu toate cele… șapte simțuri și tot de-atâtea ori ne-a denaturat percepțiile despre lumea dinăuntrul și din afara noastră. Frica ni se alătură de îndată ce vedem lumina zilei și ne părăsește doar la ultima suflare. Fie ea înnăscută sau dobândită pe parcurs, frica ne este cel mai fidel, dar și cel mai sâcâitor companion, cu funcții și efecte la fel de felurite precum clipele prin care trecem. Ea ne este consilier benefic ori malefic, salvator al integrității fizice sau morale, mijloc de persuasiune și de manipulare, investiție excelentă în cele mai profitabile afaceri. Nu degeaba mecanismele fricii se află printre cele mai bine cercetate circuite din aparatul nostru emoțional.

E momentul unei precizări: Deși se face distincție între frică (reacție emoțională la o amenințare reală, concretă, care îl face pe om să ia măsuri imediate) și anxietate (o teamă nedefinită, direcționată mai mult spre interior; anticiparea unei amenințări, care îl face pe om să fie mai vigilent și să ia măsuri de precauție pentru a evita pericolul), pentru a nu complica prea mult lucrurile, le vom aborda împreună sub un singur nume: Frica.

Nu s-ar spune că specia noastră deține monopolul fricii. De această reacție dispune orice ființă vie, de la viermi, moluște și insecte la autoproclamata „încununare a creației”. Poate că încă nu dispunem de talentul necesar perceperii inteligenței plantelor. Se pare însă că și plantele trăiesc cu frica de moarte, doar că n-au fost studiate îndeajuns, așa cum s-a procedat cu vertebratele, ceea ce a condus la declararea automată a unei conexiuni între prezența unei coloane vertebrale și emoții. Și totuși, cel puțin în ce privește complexitatea fenomenului există diferențe între specii. La restul animalelor el se poate limita la o simplă ecuație: Prezența anumitor chimicale „sperietoare” declanșează reacții de spaimă. Reacții în fond vitale, astfel încât cei care se tem cel mai mult au și cea mai mare șansă la supraviețuire. Multe specii sunt capabile să înregistreze și să reacționeze la stimulii fricii până și în somn. Fie că ea le pune pe fugă sau le face să treacă la atac, frica salvează vieți.

Se pare însă că la om lucrurile s-au nuanțat pe parcursul evoluției, ajungându-se la adevărate paradoxuri. Unii susțin că cine se teme de orice și mai ales permanent își scurtează viața, riscă să facă greșeli după greșeli și să-și reducă considerabil șansele la supraviețuire. Alții susțin contrariul, și anume că cei care se tem (de pildă de o pedeapsă) renunță la comportamente riscante sau reprobabile, menajându-și astfel propria persoană și pe cei din jur. E bine sau e rău să știm de frică, și dacă da, ce fel de frici ne pun la punct? Și dacă nu e bine, de ce nu ne debarasăm de frică? Cine sau ce o întreține și în ce scop? Nu cumva aici nu vorbim de frică în calitate de reacție la stresul acut și de scurtă durată, ci de una dintre invențiile diabolice de care ne-am servit și ne servim în scopuri deloc nobile? De crearea și întreținerea unei stări de anxietate perpetuă, drept reacție la un stres cronic, deseori creat artificial?

Multe viețuitoare, în funcție de veriga pe care o reprezintă în lanțul trofic, sunt dotate de natură cu un sistem de alarmă care funcționează permanent. Dacă acela este slab sau se defectează, jertfirea nu este departe. Nouă, oamenilor, ne place să ne considerăm ultima verigă din lanțul trofic, fără a ne sinchisi de fluxul energetic pe care l-am perturbat de mult. Deși unii cercetători pretind că ne aflăm undeva la nivelul hamsiei, noi ne-am poziționat singuri în vârful ierarhiei, nu ne mai lăsăm mâncați de nimeni, ci ne mâncăm doar între noi. Ne-am tot jucat cu frica și am modelat-o, transformând-o într-o unealtă perfidă care servește cu totul altor scopuri decât celor prevăzute de natură. I-am fi dat altfel atâtea nume? Frică, teamă, angoasă, anxietate, oroare, fobie, lașitate, groază, spaimă, panică etc. Fiecare dintre ele pune stăpânire pe o părticică din corp și are consecințe asupra organismului în ansamblu. Mai totdeauna cei stăpâniți de astfel de emoții plătesc cu răni, dureri, boli sau chiar cu viața.

Orice formă ar îmbrăca, frica are la bază stresul. Nu prea contează dacă pleacă de la stimulii externi sau interni, reali sau doar imaginari, specifici sau doar difuzi, care te determină să te activezi sau doar te țin sub tensiune. Ne-ar lua câteva zeci de pagini dacă am încerca să enumerăm toate lucrurile și situațiile de care se teme fiecare dintre noi. Frici care pot fi întemeiate sau nu. Fie că pot fi sau nu explicate și explicabile științific, descrierile pe care le facem cu toții sunt cam aceleași: senzații extrem de neplăcute și de apăsătoare, care ne perturbă starea de confort fizic, psihic sau social și, prin urmare, în conformitate cu definiția dată de OMS sănătății, ne îmbolnăvesc.

Știm deja de la orele de biologie ce organe și sisteme se implică în declanșarea și întreținerea acestei emoții negative care este frica și cum se manifestă: paloare sau roșeață, puls și respirație accelerate, lipsa de aer, gura uscată, creșterea tensiunii arteriale, amețeli, transpirații, tremurături, stare de slăbiciune până la leșin, diaree sau pierdere de urină. Știm și cui datorăm această avalanșă de simptome: creierului (mai cu seamă sistemul limbic) și sistemului nervos vegetativ. Unei lavine de hormoni și neurotransmițători precum noradrenalina, adrenalina sau cortizolul. Cunoaștem și căile prin care urcă informațiile la centru și prin care coboară comenzile către periferie, toate cu scopul primar de a ne pregăti reacțiile fulger, de a ne pune pe fugă (rușinoasă, dar sănătoasă!) sau de a ne împinge la atac.

Știm exact și care este cheia fricii, acel sistem de alarmă care se declanșează la fiecare amenințare. Este amigdala, acea masă de celule nervoase în formă de sâmbure de migdală din sistemul limbic. Dovada o fac uluitoarele schimbări de conduită și emoții, fie la lezarea acelor zone (care face șobolanii netemători la vederea pisicilor), fie la stimularea lor (care face pisicile să se teamă de șoareci). Amigdala memorează emoții precum frica și se declanșează cu regularitate, ca o sirenă, ori de câte ori apar situații similare, fie și doar în imaginație. O astfel de memorie are însă și părți bune, salvându-ne nu o dată viața. Cine a atins odată o plită fierbinte, nu o mai face și a doua oară.

Până aici, nimic rău, veți spune. E musai să reacționăm în fața pericolului și să ne apărăm viața noastră și pe ale celor dragi. Așa este. Atât timp cât totul decurge rapid și eficient, făcând loc apoi relaxării, acel sistem de alarmă este absolut binevenit. Problema care a intervenit pe parcurs o reprezintă faptul că ne-am cam jucat cu acel sistem și am tot ajustat receptorii declanșatori și inhibitori ai fricii. Am învățat să umblăm la mecanismul fricii și s-o declanșăm la comandă. Frica se poate preda și învăța, poate deveni un fel de reflex condiționat, precum odinioară la câinii lui Pavlov. Am tot modificat sensibilitatea receptorilor, încât în loc ca ei să se declanșeze doar la amenințări reale, rămân într-o stare de permanentă veghe. Și asta nu ne priește. Așa ceva ne modifică personalitatea, ne perturbă viața și ne afectează sănătatea fizică și pe cea mentală. Acea stare de permanentă frică, deși subliminală, este suficientă ca să întrețină un anumit nivel al cortizolului. Să ne modifice percepțiile și să ne împiedice să luăm măsuri adecvate.

Ce-i drept, nu mai avem de ce să ne temem de amenințarea animalelor de pradă (poate invers!) și nici nu mai trebuie să ne procurăm hrana alergând-o zeci de kilometri, de pus în priză, însă, suntem puși mai tot timpul. Fiindcă ne este frică. Nu enunțăm obiectele și subiectele fricii individuale , mult prea numeroase, după cum spuneam, ci ne oprim doar la câteva aspecte care au făcut sau fac înconjurul lumii în topul celor mai eficace stări de angoasă colectivă, cataplectică, ori agresivă. De la rușinoasa dar sănătoasa fugă și ascunzișurile în găurile de șerpi, la mușcăturile pentru care ne-ar invidia orice animal veninos; de la teama unora de mânia și pedepsele aplicate de cei sus-puși, la teama trăgătorilor de sfori ca nu cumva marionetele să nu-i mai asculte. Tocmai de aceea o frică atenuată prin acomodare se cere înlocuită cu alta. Iar în ce privește sădirea, cultivarea și dispersarea fricii, unii sunt adevărați maeștri.

Teama de abandon și de privare de afecțiune, de pildă, este comună tuturor vârstelor și straturilor sociale. Cei care au avut parte de astfel de experiențe cunosc suferințele adiacente și trăiesc permanent cu teama de repetare și de a nu fi răniți din nou. Firește că s-a născut și categoria diabolică a celor care exploatează astfel de „slăbiciuni” și mențin teama celor pe care vor să-i aibă astfel sub control. Le administrează astfel serotonina (hormonul fericirii) cu porția, oferindu-le prea mult ca să poată renunța și prea puțin ca să se poată relaxa pe deplin. Nu trebuie să ne mire așadar că, atunci când serotonina lipsește sau e prea puțină, se instalează teama, anxietatea, comportamentul impulsiv, nevrozele și depresiile de tot felul, simptome pe care industria farmaceutică încearcă să le combată folosind antidepresive ce intervin în modificarea metabolismului cerebral al serotoninei. Iar cei cărora le stă în putere s-o facă administrează alternativ morcovul și biciul, abuzând astfel de dependența emoțională și de încrederea pe care le-o acordă victimele.

Încă nu știm ce vrem – nici acum, la 30 de ani de la căderea comunismului –, știm însă ce nu (mai) vrem. Nu mai vrem comunism. Comunismul a însemnat frică perpetuă. Blamăm comunismul, deși nimeni nu știe cu exactitate ce este. Fiindcă nimeni- nici măcar cei care și-au petrecut o viață în țările autoproclamate astfel – nu l-a trăit cu adevărat. Comunismul în forma sa pură, nealterată, nu a existat, nu există și foarte probabil nu va exista niciodată. Nu în ultimul rând pentru că de asta se ocupă societatea autoproclamată mai bună, cu o mână de fier. Dacă acestei societăți îi este frică de ceva, ei bine, acel ceva este egalitatea. Egalitatea în drepturi, în obligații și șanse ar însemna finalul. Inevitabila prăbușire a gigantului ce se sprijină pe picioare de lut, spargerea unei imense bășici plină cu lucruri nu tocmai frumos mirositoare.

A dispărut oare și frica odată cu căderea comunismului? Ei bine, acea teamă de a nu fi prins gândind și vorbind altfel decât ți se cerea a dispărut. Putem afirma și infirma tot ce dorim, singura indispoziție pe care ne-o provoacă libertatea de opinie și exprimare este că mai nimeni nu ne ia în seamă și în serios. Iar frica s-a mutat și ea în alte domenii ale vieții. Nu de spioni ne temem astăzi, ci de pierderea locului de muncă, a acoperișului de deasupra capului, de boli și de tratamente pe care să nu ni le putem permite. De a nu ajunge copil sau om al străzii, în centrele de plasament sau pe mâna traficanților de carne vie. Frica, odinioară paralizantă, de a-și etala averile ilicite a dispărut și ea făcând loc insolenței. Nimeni nu se mai teme că va fi aspru pedepsit dacă va deține mai mult decât ceilalți, se teme doar că nu-și va putea multiplica averea conform așteptărilor. Și totuși, faptul că oamenii au ajuns să regrete – prin comparație – o dictatură ar trebui să le dea mult de gândit celor care acum se cred stăpâni pe situație. Și să le aducă înapoi și frica, măcar de faptul că nimic pe lume nu durează veșnic. Putem scăpa de frică sau o putem diminua fără să umblăm la amigdală? O să încercăm un răspuns în articolul următor.