Toaleta automată de pe bulevardul Saint-Germain

Potrivit unor filozofi, nefericirea omului e atît de mare că nici măcar nefericit nu poate fi tot timpul. După un necaz vine o bucurie, şi totul se echilibrează, ca plus cu minus, la nivelul zero. Nu cunosc prea bine vieţilor filozofilor. Sînt sigur însă că respectivii au călătorit mult peste hotare, pentru că numai astfel te poţi convinge de faptul că, în viaţă, pînă la urmă totul se aranjează. N-apuci să te dai cu capul de toţi pereţii, furios că magazinul în vitrina căruia îţi surîdeau, ieri seară, o pereche de pantofi convenabili, s-a închis deja de la 7, că îţi şi vine o bucurie:
Berea cu care te-ai stropit încercînd să desfaci cu dinţii capacul cutiei iese şi cu apă rece.

La Paris, pe bulevardul Saint-Germain, cam pe unde contesele lui Balzac coborau din trăsuri îngrozite să nu li se dezvelească glezna, ajung în faţa unei alcătuiri din beton şi aluminiu, stingheră pe trotuar, ca un dulap uitat la încărcarea mobilei în camion. E nouă dimineaţa, artera e aproape pustie, iar eu, aproape buimăcit: 200 de metri mă mai despart de faimoasele cafenele, existenţialiste, Café de Flore şi Café des Deux Magots, şi n-am rezolvat încă tragica dilemă a zilei: cum să mă aşez la o măsuţă, pentru a încerca fiorul metafizic sartrian, fără ca ospătarul să mă întrebe ce vreau să servesc? Din acest punct de vedere am în urmă multe triste experienţe, memorabilă rămînînd cea din cafeneaua situată în Piaţa Syntagma, de la Atena, cu sute de măsuţe risipite pe aproape un hectar de local public. Bîntuind prin faimoasa piaţă, mi-am spus că nu-mi voi ierta toată viaţa dacă nu mă voi aşeza la una din măsuţe, ca să văd ce simte un atenian care stă la cafenea şi cască gura la stradă. Eram sincer convins că-i vorba de un sentiment unic în lume, o dată ce toată capitala Greciei era plină de astfel de aşezăminte, în care puteai zări sute de inşi adăstînd în marginea unei cafenele şi privind metafizic spre partea carosabilă. Pe măsură ce mă învîrteam în jurul hectarului de cafenea, se înălţa pe bolta gîndirii mele, strălucitoare ca un astru, problema banilor pierduţi prosteşte dacă ospătarul s-ar fi interesat ce doresc. Nu-mi imaginam, totuşi, că, aşezîndu-mă în marginea stepei de măsuţe, respectivul va veni să-mi ia comanda înaintea împlinirii acestui mileniu. N-am apucat însă să iau loc pe un scaun de nuiele, că s-a şi înfăţişat un cetăţean ospătar, demn urmaş al cetăţenilor Atenei, ale cărui trăsături spuneau fără echivoc că n-am de ales: sau comand ceva sau o şterg de acolo.

Năuceala pe care ţi-o dau, îndeobşte, dilemele explică, poate, de ce în plin bulevard Saint-Germain, n-am găsit altceva mai bun de făcut decît să mă opresc lîngă cutia de aluminiu şi să mă pun pe studiat inscripţiile. Prima destăinuia limpede că mă aflam în faţa unei toalete automate. A doua, că accesul înăuntru e strict condiţionat de punerea a două piese de cîte un franc în deschizătura consacrată monedelor. A treia, de mai mică importanţă, preciza că, după fiecare utilizare, toaleta e automat curăţată, spălată şi dezinfectată. Sub puterea impulsului de a umbla la butoanele întîlnite în cale, mă uit în dreapta şi-n stînga, să văd dacă nu vine cineva. Şi, cum bulevardul e pustiu, pun cu timiditate două monede în deschizătura indicată. Clinchetul automatului, acel sunet sec, unic în lume, prin dureroarsa claritate cu care-ţi spune că, gata, banii s-au dus! mi-a dat sentimentul fatalităţii. Nu mai era drum de întoarcere: conform inscripţiei, trebuia să împing uşa şi să intru!

Filozofii lumii, fără excepţie, au avertizat asupra discrepanţei dintre viaţă şi cărţi. Dacă ar fi călătorit în străinătate, indiscutabil, ar fi pus înainte, ca mult mai dramatică, prăpastia dintre viaţă şi inscripţii. A citi pe o tăbliţă că uşa se deschide automat la împingere şi a descoperi în realitate cum s-o împingi, se dovedeşte în cele din urmă o problemă nu dintre cele mai simple. Deja tulburat, în urechi cu sunetul de adio al monedelor, dau tîrcoale dulapului împingînd cam tot ce se putea împinge. Dar, deşi inscripţia Liber arde promiţător, nici o parte componentă a toaletei nu dă semne c-ar intenţiona să se deschidă. Nu uşor, cum promitea atît de generos anunţul, dar, din cîte-mi dădeam eu seama, nici dacă aş fi dat în ea cu o locomotivă Diesel. M-am învîrtit aşa, aiurit de întîmplare şi pîndind dacă nu vine cineva, gata s-o şterg din loc la prima adiere, pînă am simţit că ameţesc. Resemnat în cel din urmă, o iau spre Piaţa Saint-Germain, cu sufletul la dulapul lăsat în urmă. La vreo douăzeci şi cinci de metri mai încolo, mă opresc, gata s-o iau înapoi: nu-mi vine să cred că pierdusem doi franci în felul ăsta. Peste două zile, pe terasa Basilicăi Sacré Coeur recuperez cu vîrf şi îndesat banii pierduţi în dulapul de pe Saint-Germain. Descoperind întîmplător, şi fără să ştie cei din jur, că unul din cele două telescoape e stricat, funcţionînd, deci, fără monede, m-am uitat prin el pre de vreo jumătate de oră. Entuziasmat de neruşinata delapidare a societăţii franceze de azi, privesc Centrul Pompidou de 50 de ori, Notre Dame de 25, de fiecare dată, fără a înregistra ceva nou, apoi firmele de la poalele colinei, copacii, norii, un porumbel în zbor pe acolo. Simţeam pufnelile invidioase ale celor din jur, convişi, probabil, că sînt miliardar, o dată ce-mi puteam permite să cheluiesc atîta cu ocheanul. Dar nu-mi păsa: îmi scosesem banii!

Dilema clanţei

Revin la Paris după cincisprezece ani de la nefericita experienţă cu toaleta automată. Se înţelege că acum sînt alt om. Am îmbătrînit cu un deceniu şi ceva. Am mai călătorit între timp şi prin alte ţări ale lumii. Dar, mai ales, am fost martor la prăbuşirea comunismului. Trăiesc acum în plină democraţie. Libertăţile cîştigate prin, vorba presei noastre independente, martiriul tinerilor din decembrie 1989, nu pot să nu-şi spună cuvîntul şi în atitudinea mea faţă de toaletele automate din Occident. Sînt mult mai îndrăzneţ. Nu de alta, dar, spre deosebire de vizita anterioară, cînd mă marca din plin supuşenia tipică dictaturii comuniste, acum mă simt un cetăţean care ştie să beneficieze din plin de libertăţile sale. Aflămîndu-mă prin preajma Forumului Halelor, mă apucă tradiţionale nevoie. Cinci ani de experienţă, cît au trecut de la căderea lui Ceauşescu pînă acum, m-au învăţat însă că democraţia îndeamnă nu numai la libertăţi, dar şi răspunderi. Democraţia îţi oferă toate libertăţile, nu însă şi pe aceea de a te urina într-un tufiş în plină zi şi în plin Paris. Apelez, aşadar, la o toaletă automată întîlnită în cale. Nici de astă dată nu nimeresc uşa. Spre deosebire însă de acum cincisprezece ani nu abandonez imediat. Împing cu umărul în toţi pereţii. Sînt acum un cetăţean liber al unei ţări libere. Trăiesc într-o economie de piaţă. Aceasta din urmă m-a învăţat că, o dată ce ai plătit, te poţi bucura în voie de serviciul respectiv. Am deci tot dreptul de lovi cu umărul în pereţii toaletei de dimineaţă pînă seara. Sau, dacă am chef, pot face asta toată viaţa.

Savanţii susţin că talentul înseamnă zece la sută inspiraţie şi nouăzeci la sută transpiraţie. Prin asta ei vor să spună că în viaţă totul e să te străduieşti. Dacă te încăpăţînezi pînă în pînzele albe, dacă-ţi mobilizezi exemplar voinţa, n-ai cum să nu reuşeşti. Această învăţătură în care, între noi fie vorba, nu prea credeam pînă acum, se confirmă din plin în cazul toaletei automate din preajma Forumului Halelor. La un moment dat strădania mea e încoronată de succes. Unul din pereţii instituţiei se dovedeşte a fi chiar uşa. În consecinţă, el se deschide larg, invitîndu-mă generos înăuntru.

Toată lumea e de acord că noi, cei din Est, nu ne-am eliberat definitiv de sub comunism. Mai avem de înfruntat mentalităţile anterioare, adînc înrădăcinate în noi. De acest lucru îmi dau seama imediat ce trag uşa după mine. Toate sînt în regulă. Hîrtia igienică e la locul ei. Cum am închis uaş, cum s-a şi pornit să curgă apa. Numai cu mine nu e ceva în regulă. În clipa cînd uşa a făcut clinc! lovindu-se în clanţă, m-a şi cuprins o nelinişte devastatoare: şi dacă n-o să mai ştiu cum s-o deschid? Mă şi imaginam dînd cu pumnii în pereţii de fier. Cine dracu’ să mă scoată de acolo?! O dată intrat, afară, într-un dreptunghi galben, inscripţiei Liber i-a luat locul cea de Ocupat. Presupunînd că m-ar auzi cineva în trecere pe lîngă toaletă, cum să-i vină în cap că-i vorba de unul ajuns la ananghie?! Ar putea crede, de exemplu, că înăuntru e un tip original. Care simte nevoia să dea cu pumnii în pereţi în timp ce-şi face nevoile. Sau mai ştii?! Se poate gîndi şi la altceva. La Nantes, trecînd pe lîngă o toaletă automată, un amic francez mi-a zis că unii folosesc astfel de locuri pentru a face amor. Ai toate avantajele. E mai practic şi, mai ales, mult mai ieftin decît o cameră de hotel. Copleşit de spaimă, apăs mînerul şi împing. Uşa se deschide! Fericit, o închid la loc. Acum pot fi liniştit.

La Londra, aveam deja o solidă experienţă în materie de toalete automate. Le puteam deschide cu ochii închişi. Dacă s-ar fi instituit un concurs pe tema asta, mai mult ca sigur l-aş fi cîştigat. Cu toate acestea, capitala Angliei a fost pentru mine un prilej de inimaginabile drame. Fiind frig, un frig umed – tipic londonez, cum ar nota scriitorii de turism – mă trecea deseori nevoia de a merge la WC. Noaptea era simplu. Amintindu-mi că sînt de pe malurile Dîmboviţei, nu mă sfiam să apelez, în plin centrul Londrei, la generozitatea unui tufiş. Ziua era însă niţel mai complicat. Trebuia să mă adresez neapărat unei toalete automat. Erau, ca şi la Paris, destule. Se dovedeau, ca şi la Paris, lesne de abordat. Numai că pentru mine se ridica o mică problemă. Nu ştiam valoarea monedelor englezeşti din buzunar. Or, din punctul de vedere al toaletei, lucrurile erau limpezi. Se deschidea numai dacă vîrai anumite monede. Astfel că inşii curioşi, dacă ar fi existat aşa ceva prin preajmă, ar fi putut vedea pe cheiul Tamisei un cetăţean mişcîndu-se de pe un picior pe altul, în faţa unei toalete automate, ca şi cum ar fi vrut s-o provoace la box. Cetăţeanul respectiv era subsemnatul. În mişcarea tipică bărbatului care-şi stăpîneşte cu mari dificultăţi nevoia. În tot acest timp scoteam pe rînd, precipitat, monede după monede din buzunare şi le puneam la întîmplare în fanta indicată de pe toaletă. Doar, doar o voi nimeri pe cea bună. Spre norocul meu, de fiecare dată am găsit moneda de cuviinţă. Chiar dacă în ultima clipă, cînd mai aveam puţin şi mi se întîmpla nenorocirea de a nu mă mai putea ţine.

Clarificare comentarii


Clarificare

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe blog, precum și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii