Trebuie să-i vezi pe Carpaccio și Bellini pentru a înțelege ce înseamnă reprezentarea (II)

Foamea de claritate

Întâlnirea cu imaginea, în adevăratul sens al cuvântului, s-a produs abia după ce am învățat nu doar să privesc ceea ce văd, ci să citesc – asemenea notelor unei partituri – fiecare semn existent în câmpul compozițional. De mare folos mi-au fost scrierile pictorilor teoreticieni. Din acele însemnări am aflat unde și cum se poziționau unii sau alții în funcție de utilizarea elementelor de limbaj. După acest important exercițiu al lecturii imaginii, revenind la reproducerile în alb- negru am înțeles ce mă fascinase în adolescență. Era o imagine monocromă, o fotografie după o compoziție de Velazquez. Dar chiar și atât văzând, chiar și în absența culorii erau uluitoare – armonia, echilibrul-, și nu în ultimul rând elementul surpriză plasat acolo unde ochiul să-l descopere la timpul cuvenit.

Interesant este momentul când constatăm că există, în fiecare din noi, simțul măsurii lucrurilor și chiar al evaluării lor, încă dinainte de orice definire teoretică. Altfel spus, înainte să învăț despre imagine, știam că îmi place ceea ce văd, fără să știu de ce. Revenind la albume, văzând diverse tipărituri am început să simt ceea ce aș numi fără să exagerez – foamea de claritate. Când am văzut primele albume editate de Fratelli Fabbri am crezut că da, acestea sunt albumele care oferă mai mult decât editura Skira. Deși Flammarion era cea mai veche, având un conținut vast, cei de la Taschen, apăruți prin anii 80, umpleau standurile cu posterele și albumele lor pline de reproduceri de mare fidelitate. Dar de preferat, când era vorba să ofer un album de artă drept cadou mai aparte, alegeam aproape întotdeauna unul editat la Phaidon sau la Flammarion.

https://en.wikipedia.org/wiki/Groupe_Flammarion

Fotograful culege ce a rămas înainte să cadă cortina

Da, eram o pasionată vizitatoare a ”muzeelor din cărți!”. Și culmea, deși am avut parte de biblioteci minunate – BCS, BCU, Biblioteca de la Kalinderu, odinioară a Institutului de Arte, Biblioteca UAP, Biblioteca Institutului de Istorie a Artei, Biblioteca Institutului Francez, Biblioteca British Council, toate biblioteci una și una, trăiam deopotrivă momente de încântare, dar și de mare dor. Îmi era dor de un muzeu adevărat. Tânjeam să-l văd pe Holbein în original sau să mă așez la doi pași de orice interior pictat de Vermeer. Cu Vermeer în gând, când am avut în sfârșit prilejul să ajung la Luvru am trăit prima mare decepție și furie vizuală. Nu! Ce vedeam nu putea să fie Vermeer! Și totuși era. Cum? Ce-i culoarea asta neclară din părul dantelăresei? Și unde este roșul vermillon al ațelor de brodat? De ce nu se văd detaliile din prim plan? Aveam să descopăr în ce hal m-am înșelat crezând tot timpul că ceea ce văd eu în albume, în muzeele din albume, este foarte aproape de ceea ce pictorii au așternut pe pânzele lor. Ei bine, așa cum poezii scrise de Francois Villon sau de ce nu, de Esenin, nu au farmec deplin decât în original, tot așa o pânză semnată Vermeer sau Marc Chagall nu are prea multe de spus decât văzând unicatul.

Reproducerile care mi-au încântat adolescența, mi-au hrănit imaginația și m-au învățat alfabetul artei. Dar niciodată muzeele din cărți nu vor înlocui sălile în care mirosul de vernis și uleiuri diverse de nucă, de garoafă, de in, alături de terebentine și glasiuri, alcătuiesc un soi de rămășițe din atelierele artiștilor, rămășițe singuratice, stând demne și gânditoare la lumina spoturilor. Niciodată o pictură fotografiată nu va fi PICTURA ! Cum nici o fotografie pictată nu va fi FOTOGRAFIA! Am înțeles, cu ocazia vizitei la fața locului, în dreptul operei de artă, cât de important este să respecți drumul parcurs. Fiecare tablou începe în sufletul, în amintirea sau în ochiul pictorului, ajungând apoi să-și spună povestea drămuit sau în grabă. Cu fiecare amestec de pigmenți, cu fiecare așternere de materie, drumul continuă între paletă și pânză. Trec zile și nopți până când gândul devine imagine. Fotograful culege ce a rămas înainte să cadă cortina. Vedem în albume secvențe care se apropie de original dar nu sunt originalul. Cernelurile, textura hârtiei, mată sau lucioasă sunt ale poligrafiei care editează reproducerea și nu ale atelierului pictorului. Așa cum o scenografie arată uneori un colț de teatru în teatru, o fotografie a unui tablou este o imagine despre o pictură. Dar niciodată nu este PICTURA. Dirijorul Sergiu Celibidache avea oroare de înregistrări. Obișnuia să spună că nici o înregistrare nu este CONCERTUL! Și avea perfectă dreptate. Emoția nu poate fi copiată, reprodusă.

(Va urma)

https://www.louvre.fr/oeuvre-notices/la-dentelliere

https://www.marcchagall.net/i-and-the-village.jsp

https://en.wikipedia.org/wiki/Albert_Skira

https://artcontemporanigeneral.blogspot.com/2016/02/el-editor-suizo-albert-skira-1904-1973.html

http://www.skira.net/en/page/story

https://en.wikipedia.org/wiki/Fratelli_Fabbri_Editori

https://books.openedition.org/ledizioni/4961

https://en.wikipedia.org/wiki/Skira_(publisher)

https://en.wikipedia.org/wiki/Taschen

https://www.phaidon.com/store/art/vermeer-9780714869681/

https://www.salvador-dali.org/fr/oeuvre/catalogue-raisonne-peinture/resized_imatge.php?obra=701&imatge=0