Un atentat care ne aduce aminte că lumea nu se limitează la Covid

Luați cu covidul, am uitat că Pământul continuă să se învârtă. Atentatul de vineri de la Paris este al treilea cu armă albă din anul acesta. Și când spun „armă albă” este un eufemism. Cei doi jurnaliști ai agenției de presă, vecină cu fostul sediu al Charlie Hebdo, au fost atacați cu satârul. Martorul care a alertat poliția relatează că a auzit urlete, apoi a văzut o scenă greu de suportat: o femeie cu fața și mâinile pline de sânge. Este cea care se află în stare gravă. Îmi imaginez coșmarul pe care trebuie să îl fi trăit angajații agenției, pentru care scenele din 2015 par să se repete. Charlie Hebdo nu își mai are sediul aici – sediul revistei este, de altfel, unul dintre secretele cel mai bine păstrate – însă agenția de presă a continuat să funcționeze în aceeași clădire. Jurnaliștii de aici sunt cei care au dat primul ajutor victimelor atentatului din ianuarie 2015.

Arestat destul de repede, suspectul principal, un pakistanez de 18 ani, a recunoscut faptele. Atentatul a fost calificat drept „terorist islamist”, iar perchezițiile efectuate rapid în Val d’Oise (nordul Parisului) au condus alte arestări, șapte în total.

De altfel, suspiciunea a existat încă din primul moment, dat fiind locul în care a avut loc atentatul, așadar în fața fostului sediu al Charlie Hebdo, iar momentul nu este nici el întâmplător: procesul atentatelor din 2015 este în plină desfășurare. În momentul în care avea loc atentatul erau aduse la bară familiile fraților Couachy, asasinii din 2015. Procesul care se desfășoară de câteva săptămâni este relatat zilnic, în detaliu, de jurnaliști, cu amănunte greu de suportat. Au fost prezentate fotografii și filmări de la locul atentatelor (Charlie Hebdo și Hypercacher la Vincennes), au fost aduși la bară supraviețuitori, care au relatat ce au trăit în acele zile, iar revista a publicat din nou caricaturile incriminate. Jurnaliștii care au decis să facă asta au spus că este lupta lor pentru libertatea de exprimare care, dacă ar fi fost atinsă, ar fi dat dreptate criminalilor. Am spus, la vremea respectivă, că în Franța această libertate este probabil cea mai sfânta dintre toate și își are rădăcinile în secolele XVII-XVIII. Au avut parte de caricaturi și pamflete nu doar clerul, la toate nivelurile sale, ci și nobilimea până la expresia să cea mai înalta – regele. Ea nu se va da înapoi cu siguranță în față fundamentalismului islamist.

Îmi aduc aminte zilele de ianuarie 2015. O vreme, toată lumea privea peste umăr, se ținea departe, în metrou, de orice persoană „suspectă”. Mă întrebăm dacă să iau metroul sau mai bine autobuzul, dacă există mai multe șanse să scapi la suprafață decât în subteran. Frica, însă, nu câștigă decât în lumea celor slabi. Cred că parizienii și-au revenit destul de repede, chiar dacă au urmat alte orori – Bataclan, terasele, Esplanade des Anglais la Nisa. Echipele de miltari cu armă la umăr care patrulează pe străzi fac deja parte din peisaj.

M-am întrebat, scriind aceste rânduri, dacă a reușit covidul să ne sperie mai mult decât atentatele. Cred că nu. Parizienii rămân un popor rebel. Nu dau multe pe cei care cred că măsurile restrictive vor avea viață lungă aici.