Vînzător de fluiere la Paris

2. Un succes comercial zdrobitor: Insignele comuniste de brigadier

Prin fața tarabei treceau rînduri-rînduri, ca muncitorii din celebrul cîntec revoluționar de pe vremuri, francezii mai mult sau mai puțin comuniști. Mă aflam pentru întîia oară în postura de vînzător. O încercasem pînă atunci doar pe cea de cumpărător. Acum eram, ca să zic așa, de cealaltă parte a tejghelei. Sau, luînd în considerație locul unde mă aflam, de cealaltă parte a baricadei. Dintre produsele expuse, de un succes zdrobitor s-au bucurat insignele de brigadier. Nu de alta, dar erau pe gratis. Francezii se grăbeau să le ia și să le prindă în piept. Făceau asta mai ales comuniștii bătrîni, care-l cunoscuseră pe Maurice Thorez și denunțaseră imperialismul anglo-american pe vremea lui Stalin. Ajungeau la chioșcul meu după un lung și complicat itinerar pe la tarabele altor țări frățești, și ele pline de insigne. Cum de la fiecare membră a lagărului socialist bătrînii lupi de mare ai comunismului francez primeau cîte o insignă pe care și-o agățau în piept, ei acostau la locul buticului meu împodobiți mai ceva ca un panou de onoare al unui șantier din România.

Lovitura am dat-o însă cu fluierele. Neștiind mersul pieței le-am cotat, mai întîi, la 5 franci bucata. Mai tîrziu, văzînd că sînt la mare căutare, am dublat prețul. Uimitorul triumf al fluierelor nu-și avea cauza în rolul lor esențial jucat în economia păstorească din România. Mai ales că, la început, habar n-aveam cum funcționau. Nu umblasem în viața mea cu un fluier ciobănesc. Motivul neobișnuitei cereri era simplu. În fața tejghelei mele naționale poposeau numeroase perechi de îndrăgostiți. Partea masculină a cuplului, deși aparținînd capitalismului monopolist de stat, cum învățam noi pe la școli, nu se deosebea cu nimic de corespondentul socialist. Era marcată, deci, de mîndria de a-i demonstra părții feminine că știe cu ce se mănîncă tărășenia lunguiață, punctată din loc în loc de niște mici găuri albe. Drept urmare, cum dădea cu ochii de fluier, tînărul lăsa mîna fetei, pe care o ținuse pînă atunci mai strîns decît o cătușă, și, luîndu-l de pe tarabă, se apuca să-i explice iubitei cum merge. Se înțelege că fata era nespus de încîntată. Se înțelege că privirile ei admirative îl amețeau atît de tare pe utilizatorul instrumentului încît l-ar fi cumpărat și dacă i-aș fi cerut un milion de dolari. Știind din proprie experiență ce înseamnă iubirea, nu-i pretindeam o asemenea sumă. I-l dădeam cu 10 franci. După cîteva perechi, am învățat, trăgînd cu ochiul, șmecheria cu umblatul la fluier. Făcînd și unele exerciții în răgazurile dintre momentele de vînzare-cumpărare, am ajuns chiar la o anume dexteritate. Din acel moment, succesul nu mai putea fi pus la îndoială. Cum apărea o pereche, cum luam fluierul și prindeam a plimba deștele de-a lungul lui. Încîntate de spectacol, perechile de amorezi nu mai aveau scăpare: se grăbeau să scoată banii.

Mă autodenunț!

La terminarea fluierelor, mi-am dat seama, trezit din beția tipică economiei de piață, că se făcuse două după-amiază, și nimeni nu venise să mă ia la masă. Cu vreo oră în urmă, se înfățișase la pavilionul românesc, cum se intitula dugheana pe care o conduceam, o jună plină de mișcări, care-mi spusese să nu plec, deoarece nu peste mult timp va veni cineva să mă ia la masă. Bazat pe un raționament simplu, am tras concluzia că va fi vorba de un prînz pe gratis. Conștiința acestei axiome îmi încălzea sufletul. Numai că transpunerea în practică a adevărului respectiv întîrzia nepermis de mult. Dinspre unul din vecini, adică dinspre buticul columbian, curgea spre mine, ca vîntul unei primăveri, irezistibilul miros de friptură. Tinerii comuniști latino-americani nu mai pridideau cu vînzarea mîncărurilor specifice. Toată lumea știe, cred, de la școală, celebra întîmplare a lui Creangă cu pupăza din tei. Aici, lucrătorii de pe ogor așteaptă flămînzi, cu mațele ghiorțăind, pe Nică a lui Ștefan a Petrei. Ceva asemănător se petrecea și cu mine. Chiar dacă nu mă aflam în Moldova lui Creangă, ci în Franța lui Molière. Chiar dacă nu eram angajat cu ziua la prășit. Și chiar dacă francezul întîrzia nu pentru că se chinuia să pună laba pe pupăză. Lingurarii lui Creangă stau ca proștii, mulțumindu-se să cînte. Om al vremurilor moderne, umblat pe la școli, eu însă nu puteam fi atît de nătărău. Realizînd că mă aflam în plină economie de piață, am apelat imediat la ceea ce mai tîrziu, după decembrie 1989, voi pricepe că-i zice barter. Am luat o ploscă din rezerva de sub tejghea și, tot numai zîmbet, știind că surîsul ține loc de limbă străină pe întreaga planetă, m-am dus pînă în vecini. Și ei tot numai surîsuri mi-au luat plosca și mi-au dat în schimb ceva între un sandviș și o turtă dulce.

Pe la trei s-a înfățișat la locul activității mele politice, economice și culturale, omologul francez al lui Nică a lui Ștefan a Petrei. Era însoțit de un tînăr înalt, posomorît fără motiv.

– Lăsați chioșcul în grija lui! – mi-a poruncit trimisul special al organizatorilor, mergem la masă. – Gata, mi-am zis în sinea mea, am economisit 15 franci. Cam atîta socoteam că m-ar fi costat masa pe care o bănuiam a fi pe gratis. Ajuns în buricul tîrgului, să mă lovească damblaua, nu alta. Respectivul mă adusese la unul din numeroasele chioșcuri contra cost. Într-o mișcare dramatică, de ultim moment, m-am prefăcut că nu-mi place nimic din felurile ce mi se ofereau. M-am răsucit pe călcîie și am șters-o înapoi la chioșc. Aici, după ce l-am expediat pe înlocuitor, am scris pe o bucată de carton, Fermé, am pus-o pe tejghea și, luîndu-mi sacoșa, am zbughit-o spre Paris. Cu banii luați din vînzarea produselor de artizanat. După cum arătam la început, ar fi trebuit să-i predau organizatorilor. Însușindu-mi-i, sînt conștient că am făcut o delapidare. Drept pentru care acum, la decenii de la infracțiune, mă autodenunț!

(Din volumul Lumea văzută de un român rupt în fund, editura Pro, 1996)

Clarificare comentarii


Clarificare

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe blog, precum și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

Un comentariu pentru articolul „Vînzător de fluiere la Paris”