Virgiliu Nicolae Constantinescu – încă o zvâcnire luminoasă, de farmec şi autoritate propusă societăţii de amfiteatrele din Polizu

Evenimentele din decembrie 1989 au îndepărtat cortina dincolo de care se zbătuse până atunci în calitatea de cercetător la Institutul de mecanică aplicată al Academiei, care a ţinut parcă să-l adune într-o carcasă inexpugnabilă şi invulnerabilă. Trebuia să ai treabă în acea clădire de la marginea Bucureştiului, în Militari, în acea clădire ciudată ca formă şi greu de tradus prin rostul său. Dincoace, în Polizu, la fel: aparţinea continentului aeronautic, restrâns ca întindere şi nepredispus la iradiaţii către proximitate. Mai erau în Politehnică secţiuni de croială aparte, pe lângă care treceai înţelegând că nu e de tine. Catedra de chimie organică te ţinea la distanţă fie şi pentru faptul că acolo trona, princiar, Costin Neniţescu. Era un laborator de tehnica tensiunilor înalte (acolo îl găseai pe profesorul Gleb Drăgan). În corpul I, cred, pe la nu ştiu ce etaj, era un laborator aducând a muzeu de ceasuri, totul ordonat, clasificat, enigmatic – „Pietrele lui Petrulian” îl definea rapid cineva, grăbit să scape de tine. Reputatul profesor emigrase demult în clădirea aristocratică a Institutului de petrol şi gaze, dar laboratorul de cristalografie, sau poate doar o parte din el, rămăsese în Polizu, având rostul lui. Ca să nu mai zic de tunelul construit de Elie Carafoli, înainte de război pentru uzul studenţilor săi, doritori a înţelege mai bine fenomene legate de construcţia şi grijile avioanelor. Discreţia ce-l are în vedere şi în cazul de faţă pe profesorul Virgil Constantinescu aparţinea şi aici unei caste destinată să lucreze în zone bine protejate, cu circuit închis. Ce să ai tu, studentul de la Electronică ori Chimie, cu tribologia?

Lipsa noastră de cunoştinţe nu-l făcea mai puţin prezent în viaţa universitară, în lumea cercetării de altitudine. La începutul anilor ’50 a început să predea la Academia tehnică militară, apoi la Polizu. Lucrarea de doctorat dezvăluia direcţia de mers a omului de ştiinţă în tribologie. Tema aleasă: „Contribuţii la teoria lubrificaţiei cu gaze”. Locul: Institutul de mecanică aplicată al Academiei. Conducător: Elie Carafoli. Avem în Virgiliu Constantinescu un pionier în ale tribologiei. Unul din specialiştii recunoscuţi în domeniul lubrificării cu fluide. Şi-a galvanizat armura practică şi cunoştinţele de acasă cu stagii de visiting profesor la diferite instituţii de cercetare din SUA, Franţa, Belgia, într-o paletă specifică: mecanica fluidelor, aerodinamică, lubrifiere cu filme fluide. Îl vom descoperi public după 1990. Mai întâi ca autoritate supremă pe platforma din Militari a învăţământului superior românesc – rector al Politehnicii. Absolvise institutul cu patru decenii mai devreme. Va succeda profesorului Mihai Drăgănescu în fotoliul de preşedinte al Academiei Române. Avea toate datele să fie ţinut la vedere şi valorificat în procesul de reaşezare al procesului de educaţie, de valorificare a unui potenţial ştiinţific în dezamorţire.

Îl întâlneam frecvent. Înalt de statură, uşor de reţinut în aglomerările unde funcţiile noastre ne alăturau în turbulenţa unui protocol în formare. Părul blond, ondulat. Chipul mai tot timpul surâzător şi magnetic. Forma, alături de soţie, doctoriţă, un cuplu discret, cu căutare. Mă trezisem întrebându-l la un moment dat, într-un exerciţiu de socializare, când se va produce „mutarea”. Se zvonise că va prelua postul de ambasador la Bruxelles, ocupat în acel moment de predecesorul său la preşedinţia Academiei. Nu era la curent cu ceea ce „sursele” deja aruncaseră pe piaţa informaţiei. Nu va trece mult şi va ajunge acolo. O vreme am devenit colegi în Ministerul de Externe.
Virgiliu Nicolae Constantinescu – încă o zvâcnire luminoasă, de farmec şi autoritate propusă societăţii de amfiteatrele din Polizu.