Încă din secolul al XIV-lea, atunci când ciuma – moartea neagră – a decimat o treime din populația Europei (nu vom afla niciodată cifrele exacte, așa cum le aflăm astăzi oriunde pe mapamond și aproape în timp real), iar locuitorii Dubrovnikului au încercat să se ferească de molimă ascunzându-se și instaurând carantina, am învățat să recurgem la acest mijloc ori de câte ori suntem „atacați” de invadatori microscopici, cu care nu ne putem lupta față în față, ca pe front. În 1918 ne-am ascuns de gripa spaniolă și, cu toată carantina, numărul de victime făcute de virus l-a depășit pe cel rezultat în urma conflagrației mondiale. De ce oare? Ce au acele ființe minuscule, dar nouă ne lipsește? Cum de reușesc ele să doboare organisme infinit mai mari și mai complexe decât ele?
Putem presupune că virusurile, acele „ne-ființe” (mulți biologi nu le încadrează în categoria ființelor vii) de doar câteva zeci de nanometri, care populează planeta de miliarde de ani – cu mult înainte de apariția noastră –, și-au folosit acest avantaj existențial adaptându-se la mediu și dovedind o mai mare flexibilitate decât noi? Biologii de astăzi le cunosc, firește, îndeaproape și știu cât de primitiv construite sunt și totodată cât de „inteligente”, în felul lor, reușind să inducă în eroare și să înșele gazda (celula umană), punând-o la treabă pentru producerea de copii virale. Virologii mai știu și că virusurile sunt capabile să se adapteze rapid, suferind mutații în materialul lor ereditar. Mutațiile au loc în ambele sensuri: unele slăbesc puterea și virulența virusurilor, altele dimpotrivă, le fac și mai agresive. De mutații se tem toți producătorii de vaccinuri, fiindcă acestea le fac de nerecunoscut pentru sistemul imunitar uman și îi obligă pe cercetători să actualizeze la rândul lor vaccinul.
De ce se ascund potențialele victime umane de virusuri în carantină și de ce se ascund virusurile de sistemul imunitar tocmai în celula umană? Care dintre cei doi adversari are mai multe șanse de reușită în ascunzișul ales? Virusurile se ascund în celulă din mai multe motive: în primul rând, pentru că sunt atât de primitiv construite de natură, încât nu dispun nici măcar de o sursă de energie și de un metabolism propriu. Depind astfel de alte celule, mai evoluate. În al doilea rând, se ascund în celulă (care din greșeală le oferă singură cheia locuinței) tocmai pentru că acolo nu pot fi găsite atât de ușor și atacate de sistemul de apărare imunitară. Soldații acestui sistem nu le pot ataca fără să-și atace propriile celule și să le distrugă. De altfel așa se și ajunge la îmbolnăviri serioase și complicații: din cauza unui regiment care atacă cu armamentul cel mai puternic, astfel încât distrugerile sunt semnificative. Mai devreme sau mai târziu însă și miile de virusuri părăsesc celulele în care s-au multiplicat peste măsură și fac cunoștință cu luptători specializați, și anume cu anticorpii.
Dar de ce ne ascundem noi, oamenii? De ce ne refugiem în carantină sau suntem trimiși în izolare? De ce recurgem la costumații și echipamente sofisticate atunci când ne credem expuși? Care ne sunt armele de luptă atunci când lipsesc, deocamdată, atât medicamentele antivirale (care de altfel nu pot ataca fără daune proprii, așa cum nici soldații sistemului imunitar nu o pot face) cât și vaccinurile? Încercăm astfel să câștigăm timp. Cu toții știm că lupta cu un inamic invizibil nu este tocmai simplă. Și tocmai pentru că lucrurile stau astfel, ascunzătoarea noastră nu va face decât să-i îngreuneze virusului căutarea de noi gazde și să împiedice inevitabila explozie. Și pentru că una este să ne confruntăm cu o bombă și cu totul alta cu mai multe arme de foc disparate, recurgem în continuare la acest „mijloc de diversiune” care este carantina.
Carantina Evului Mediu nu a rezolvat problema, întrucât pe atunci oamenii nu aveau niciun fel de cunoștințe despre inamic. Dacă s-ar fi știut pe atunci că ciuma e transmisă, de fapt, de pureci, care mai întâi decimau populația de șobolani și apoi, din lipsă de altceva mai bun, acei purici infectați cu bacteriile ucigașe recurgeau și la sângele de om, poate că s-ar fi recurs la intensificarea măsurilor de igienă personală și la combaterea insectelor purtătoare. Astăzi, însă, ajungem să ne cunoaștem inamicul destul de repede și să-i aflăm obiceiurile și slăbiciunile. Rămâne doar să ne punem în aplicare cunoștințele la timp și în mod corect. Știm despre virusuri că sunt paraziți celulari care nu se pot înmulți în lipsa unei celule vii. De un parazit se scapă înfometându-l și nemaioferindu-i condiții propice și posibilitatea de a se muta de la o gazdă la cealaltă. Așa am eradicat variola, singura molimă virală care a dispărut – pentru totdeauna, să sperăm.
Un joc de-a v-ați ascunselea se încheie mai întotdeauna printr-un compromis. Fiindcă nici oamenii nu se vor putea izola timp de doi, trei ani, până apar vaccinuri și medicamente, și nici virusul nu va putea bântui veșnic. La un moment dat, va fi făcut cunoștință cu două treimi din sistemele imunitare umane și va fi slăbit de atâtea bombardamente. În plus, îi va fi tot mai greu să sară de la o gazdă la alta, evitându-le pe cele deja vizitate și vindecate, și va ceda într-un final, intrând în rândul „vechilor cunoștințe”, de care corpul știe să se ferească singur, recurgând la memoria imunitară. Poate însă că n-ar fi rău ca potențialele gazde să învețe să respecte în permanență acele reguli simple de igienă și prevenție și să nu trezească inutil la viață acei mici monștri, deschizându-le ușa din ignoranță.