Cum i-a dat o mie de dolari Richard Nixon românului Eugen Mihăescu pe desenele publicate de acesta în New York Times despre afacerea Watergate

Convocînd amintirea vremurilor cînd am fost amîndoi (albi!) în Harlemul complet negru, de ne minunăm şi azi cum am scăpat de acolo întregi, Eugen Mihăiescu m-a rugat să spun ceva la lansarea noii sale cărţi, Rebel, vineri, 18 noiembrie 2016, la standul editurii Rao de la Tîrgul Gaudeamus.

Nimic nu urăsc mai tare decît prezenţa activă la o lansare de carte la Tîrgul Gaudeamus, de la Romexpo.
La o librărie, mai e cum e.
Vin doar cei interesaţi de carte, autorul e singurul care-şi lansează opera, vorbitorii se aud chiar şi fără microfon.

La Tîrgul Gaudeamus, devenit an de an tot mai industrializat, lansarea unei cărţi e un coşmar.
Concomitent sînt vreo 50 de lansări. Standurile stau unul lîngă celălalt, ca oile. În timp ce vorbeşti despre o carte, la cîţiva paşi mai încolo, un altul, vorbeşte şi el.
Tu zbieri în microfon sperînd că vei auzit doar tu.
El zbiară în microfon sperînd să se audă doar el.
În dreptul microfonului la care are loc lansarea, se opresc tot felul de neisprăviţi, parveniţi pe acolo întîmplător.
Nimeni nu ascultă, nici măcar amicii și neamurile autorului.

Mi-am luat inima-n dinţi şi punîndu-i lui Eugen Mihăescu condiţia – Plec imediat ce se încheie sindrofia – am fost la lansare.
Nu înainte de a citi cartea.

Eugen Mihăescu mi-a dat în varianta tipărită la începutul acestei săptămîni.
Deşi la BAR lucrez la un studiu despre închinarea BOR în 1946, prin vizita la Moscova a Patriarhului Nicodim, URSS şi Generalissimul Stalin, totuşi am reuşit să citesc Rebel pînă vineri, ora 17, momentul lansării.
Şi nu doar pentru că sufăr prosteşte (în România) de corectitudine (cum să vorbesc despre o carte pe care n-am citit-o?!), dar şi pentru că Rebel se citeşte cu pasiunea definitorie pentru lectura unei cărţi de aventuri.

Asta ar putea să pară ciudat dacă voi preciza că Rebel e o carte de memorii.
Eugen Mihăescu îşi povesteşte viaţa din copilărie pînă în 1989, dar mai ales istoriseşte aventura colosală care a fost afirmarea sa ca un grafician de excepţie în presa americană.
A ajunge să publici mii de desene în The New York Times şi Time, să semnezi peste 75 de coperte ale revistei The New Yorker, într-un cuvînt, să devii o vedetă a presei americane e infernal de greu pentru un american get-beget, d-apoi pentru un român venit la New York ca rupt în fund în căutare de glorie.
Ca să pătrunzi în redacţiile mai sus menţionate, dar şi ca să rămîi, îţi trebuie nu numai talent, dar şi noroc.
Caracterul poliţist al biografiei lui Eugen Mihăescu e dat de suspansul întruchipat de bătălia pentru a fi luat în seamă de ştabii redacţiilor şi pentru a nu pierde colaborarea la schimbarea de conducere.

La lansare am spus că Eugen Mihăescu s-a dovedit de o perseverenţă incredibilă în urmărirea ţelului de a se afirma în presa americană.
O perseverenţă pe care am întîlnit-o – am zis, eu ca să par contemporan cu evenimentele- la preşedintele ales al Americii, Donald Trump.
Concentrarea exclusiv pe afirmarea în America – am zis la lansare – îl deosebeşte pe Eugen Mihăescu de mulţi români, care, o dată ajunşi la Paris, la New York, la Roma, în loc să se angajeze în afirmarea ca cetăţeni ai oraşului respectiv, se preocupă obsedant de bătălia politică din România.

Nu de puţine ori m-am întrebat cît de tont să fii ca, ajuns la New York, în loc să-ţi pui în cap să ajungi primarul New Yorkului, te dai de ceasul morții la gîndul că nu ştiu ce partid din România a pierdut alegerile.
Eugen Mihăescu a reuşit un lucru rar în cazul unui român şi mai ales al unui român fără neamuri şi pile în America:
Să devină o vedetă a presei americane.
Despre statutul său spune totul momentul în care Richard Nixon i-a cumpărat nişte schiţe publicate de Eugen Mihăescu în New York Times în timpul Watergate.
Pentru a lua cunoştinţă de asta, dar şi de scrisul din Rebel, dau mai jos fragmente din paginile dedicate acestei întîmplări.
De precizat pentru înțelegerea mai temeinică a momentului că în timpul Scandalului Watergate, Eugen Mihăescu colabora la New York Times, ziar angajat deplin în bătălia cu Nixon:

„Desenele apăreau, de obicei, pe prima pagină, alteori ilustram tot suplimentul, şase-şapte pagini. Scandalul cu Nixon şi implicarea lui în spionarea comitetului de campanie al Partidului Democrat din clădirea «Watergate» era în toi în primăvara lui 1974. Mi s-au comandat nişte desene care urmau să apară în două duminici consecutive pe coperta suplimentului Week în Review. Închipuiţi-vă un canion străjuit de o parte şi de alta de maluri abrupte. În stînga prăpastiei, am desenat Casa Albă şi un mic personaj, Richard Nixon, care priveşte către malul celălalt, la dreapta desenului, unde se agită o mulţime ameninţătoare. Săptămîna următoare a apărut aceeaşi imagine, doar că, pe malul stîng, preşedintele încearcă să construiască, singur, un pod din bîrne ca să poată ajunge la oamenii adunaţi vizavi. Cred că ideea mi-a fost inspirată de discursul lui Nixon, pe care l-am văzut la televizor, în care preşedintele a rostit o propoziţie ce a rămas celebră: «I am not a croock!» (Nu sînt un escroc!). Mărturisesc că am făcut «economie» şi cele două desene erau, în fapt, unul singur. Am modificat doar atitudinea personalului şi am adăugat podul în construcţie. Am reuşit să sugerez zădărnicia a ceea ce încerca preşedintele să întreprindă. Nixon nu reuşea să construiască singur podul către electoratul lui. Şi chiar dacă ar fi reuşit, rezultatul nu ar fi fost suficient de solid ca să-l susţină. Intuiam «căderea» preşedintelui. Desenul mi se părea premonitoriu şi asta nu numai mie.

Faptul că apărusem pe prima pagină a ziarului şi că deasupra desenului meu scria The New York Times nu mă lăsa rece, dar nici nu „mi-am luat nasul la purtare”, n-am „ameţit”, mi s-a părut ceva normal. Mă calmasem însă, nu-mi mai era frică de ziua de mîine. Eram foarte ocupat, pentru că am început să public şi în alte reviste. Lucram mult, zeci de desene. Am uitat total de cele cu Nixon. După vreo cîteva săptămîni, primesc la redacţia ziarului o scrisoare. Îmi era adresată direct. O deschid şi descifrez că un cititor din Washignton ar fi dorit să cumpere desenele cu Richard Nixon, mă întreba dacă aş fi dispus să le vînd şi care era preţul. Cam asta am înţeles. Am dus totuşi scrisoarea acasă ca să o vadă Camil ( fiul lui Camil Petrescum, fugit în America, mult timp coleg de cameră cu Eugen Mihăiescu n.n.) şi să-mi facă o traducere mai completă. Colegul meu de cameră – «Room-mate» cum zic americanii, deşi mă întrebam dacă nu cumva eu eram un «Room-aid», deoarece nu ştiam niciodată cine era chiriaşul principal, eu sau Camil şi Ocu – a privit scrisoarea cu dispreţ zicînd:

– Eugene, tu nu vezi că ăsta e un fi-te-cine? N-are hîrtie cu antet, scrie de mînă… Precis vrea să-ţi dea doi poli pe două desene! Ăsta n-are parale!

Nici el şi cu atît mai puţin eu nu ştiam că, în America, e un semn de mare preţuire să scrii cuiva de mînă şi nu la maşină, fără aroganţa hîrtiei cu numele, adresa şi, eventual, titlul celui care ţi se adresează. Am aruncat la coş epistola şi am decis să nu răspund nimic. (…)”

A trecut un timp în care Eugen Mihăescu a uitat de solicitare.
Pînă într-o dimineață:

”Camil, surescitat, mi-a aruncat în pat un plic elegant. Plicurile astea nu mi-au adus niciodată nimic bun, mai ales cu noaptea în cap. Nu am găsit niciodată ceva plăcut înăuntru, numai de plată eram bun. Nu am primit niciodată un cec de un milion…. Eram chior de somn şi mirat de mutra unui Camil congestionat, pentru că urcase trei etaje sărind cîte trei trepte. Am cercetat plicul, numele meu, adresa bătută la maşină şi sus, în stînga, tipărite cu albastru cuvintele:

THE WHITE HOUSE

The Office of The President

În primul moment am crezut că e o glumă proastă făcută, poate, chiar de cel ce îmi adusese scrisoarea. Dar cum ar fi putut Camil să confecţioneze plicul? Îl răsuceam pe toate părţile pipăindu-o, fără să îndrăznesc să-l deschid. Ce drăcie o să-mi sară în faţă? Suspansul s-a prelungit pînă cînd m-am simţit înghiontit în coaste. Am rupt plicul şi am scos hîrtia. Acelaşi antet. Semnătura, aceeaşi; necunoscutul de la Washigton care îmi solicitase cumpărarea celor două desene cu Nixon. Cel care îmi scrisese de mînă. De această dată însă adăugase şi un titlu: Assistant of Chief of Staff la Casa Albă! Revenea «oficial», întrebîndu-mă dacă desenele erau de vînzare şi cît ceream pe ele. I-am întins hîrtia lui Camil care era un admirator înflăcărat al preşedintelui. Pe cît era el de încîntat, pe atît eram eu de supărat. Unde greşisem? De ce le-au plăcut desenele mele? De unde aveau adresa mea?! Nici la ziar nu era cunoscută, nici pe cutia poştală nu figura numele meu. Pînă şi numărul apartamentului era corect! Ai naibii, ştiau tot!

Am hotărît să nu răspund… Să «fac pe mortu-n păpuşoi!» Legături cu Casa Albă îmi trebuiau mie acum, cînd ziarul la care lucram era în plin război cu Administraţia Prezindenţială? Gîndeam pe atunci că artistul trebuie să se ţină departe de putere, altfel devenea emasculat. Mai bine, «mucles!» Camil m-a privit contrariat, nemulţumit, apoi supărat. A încercat să mă convingă, ne-am certat. N-am cedat; nu am vrut să răspund! Am lăsat timpul să treacă. Abia se tîrîie cînd ai un secret greu de ţinut! Mă temeam să nu mă dau de gol faţă de J.C. Suarés…( șef de la New York Times n. n.) Au trecut vreo zece zile cînd am fost invitat, pentru prima dată, acasă, la cină de art directorul corporaţiei, Louis Silverstein, şeful lui Jean-Claude, care locuia în Brooklin Heights. Îi lăsasem lui Camil un bilet cu numărul de telefon pentru cazuri urgențe. Abia am ajuns la Silverstein şi ne-am aşezat la masă, cînd a sunat telefonul. Gazda mi-a spus că e pentru mine şi eu, bineînţeles, m-am speriat că s-a întîmplat ceva grav. Apuc receptorul şi-l aud pe Camil ţipînd gîfîit:

– Eugene! Au telefonat de la Casa Albă! Vor să te invite acolo…

– Lasă acum, discutăm mai tîrziu, am tăiat-o eu scrut şi am închis.

Cred că m-am albit la faţă gîndindu-mă disperat ca nu cumva convivii mei să priceapă despre ce este vorba. The New York Times avea fiscul în control pe cap, era hărţuit de preşedinţie în toate chipurile… Gazdele mele m-au întrebat îngrijorate ce s-a întîmplat.

– Nimic, am îngăimat eu, prietenul meu a vrut să afle dacă am ajuns cu bine, dacă m-am descurcat, deoarece e pentru prima oară cînd ies din Manhattan şi a trebuit să schimb două metrouri…

Am ajuns acasă pe la unsprezece noaptea şi abia atunci am aflat că amicul meu se recomandase la telefon drept «agentul» meu, adică un fel de John Locke, şi acceptase invitaţia la Casa Albă pentru a doua zi la prînz. «Oricum eram la Washginton cu treburi», inventase nenorocitul. Deci a doua zi trebuia să fim acolo! Eram siderat! Nu găsesc un cuvînt mai potrivit şi încă nici acesta nu exprimă blocajul meu! Nu mai spun că aveam în buzunar 20 de dolari, iar Camil nici atît. Ca să putem ajunge la prînz la Washington, trebuia să luăm avionul, trenul făcea patru ore. Băncile se deschideau abia la zece. Iar eu trebuia să refac primul desen care nu mai exista, fusese transformat în al doilea! Ne-am dus în trombă la un prieten, George Marcus, patronul unui restaurant, ca să împrumut trei sute de dolari şi, după o noapte nedormită în care am desenat ca un disperat, am luat naveta de la aeroportul La Guardia către capitală.

La douăsprezece fix eram la poarta clădirii administrative. Nu eram pe listă. S-a dat un telefon şi ni s-a spus că trebuia să mergem la poarta principală. În fine, am intrat şi, după ce am străbătut grădina, am ajuns la uşa Casei Albe unde ne aştepta un tînăr, Franklin Gannon, corespodentul meu, care ni s-a adresat amabil în franceză:

– Bine aţi venit! Mă bucur să vă cunosc!

Nu m-am mai mirat că era la curent cu faptul că nu vorbeam englezeşte. Ăştia ştiau tot! Gannon era un bărbat scund, cu o mustaţă tăiată îngrijit şi un puternic accent american, aproape caricatural.

– Vom face un tur al Casei Albe – a continuat funcţionarul tacticos, pe un ton normal, şi apoi vom lua masa…

Nu puteam pricepe ce mi se întîmpla. Parcă vizionam la televizor un documentar denumit Vizită la Casa Albă. Nimic nu părea real, nu mi se întîmpla mie… Cînd prima emoţie s-a risipit însă, cînd a trecut surpriza de a mă afla în ambianţa locului în care trăia şi lucra cel mai puternic om al planetei, am început să văd mai clar în jur. Clădirea s-a redus la dimensiunile unui simplu conac ce nu avea nimic din măreţia palatelor europene. Îmi părea chiar modestă! Faţada era vopsită în alb, parcă dacă cu bidineaua. Se distingea urma părului în dîrele de zugrăveală, aşa cum se vede pe gardurile spoite cu var primăvara în satele noastre. Mă aşteptam ca albul strălucitor al faţadei să fie al marmorei sau al plăcilor din calcar. Aşa părea cel puţin în imaginile cunoscut din poze sau filme. Una este să vezi ceva «de departe» şi alta cînd eşti aproape. Nu era prima dată cînd descopeream asta în America… Interiorul m-a dezamăgit şi el; părea îmbîcsit, deşi peste tot domnea curăţenia. Pereţii erau plini de tablouri fără valoare artistică, portretele preşedinţilor, artă burgheză. Mobila englezească sau în stil colonial, copii recente, era din lemn de acaju. Decor de muzeu provincial din Connecticut.

După ce s-a terminat vizita – pe care o poate face oricine e curios în grup organizat – ghidul nostru ne-a condus în aripa de Vest, acolo unde se afla Biroul Oval. La fiecare colţ era postat cîte un agent. O pază care mi se părea exagerată; doar nu putea pătrunde nici musca în acel loc! În clădire domnea liniştea ca într-o biserică. Gannon ne vorbea şi el în şoaptă. Am trecut prin nişte coridoare strîmte şi întortocheate. Agenţii Serviciului Secret îl salutau reverenţioşi pe ghidul nostru care părea că nu-i vede, nu le răspundea. M-a împins apoi uşurel spre o uşă aflată în colţul unui culoar în unghi drept, pe care a deschis-o cîţiva centimetri. L-am zărit atunci, ca prin gaura cheii, întors cu spatele către noi, pe Richard Nixon, Preşedintele Statelor Unite, aşezat cu fundul pe birou, în cămaşă, strivindu-şi urechea cu receptorul telefonului proptit în umărul drept. Într-o mînă avea un sandviş, iar în stînga un pahar cu suc de portocale.

Am observat imediat cămaşa albă udă între umeri, deasupra icsului bretelelor ţesătura se lipise de piele. Era încovoiat, copleşit de o greutate teribilă. Vocea lui gravă suna rugos de parcă ar fi ieşit dintr-o scorbură şi nu dintr-un gîtlej… Frank Gannon a închis încetişor uşa şi mie mi-a rămas pe retină imaginea aceea: Nixon covîrşit de propria dramă. Cred că asta şi-a dorit călăuza mea, să văd de aproape: tragedia preşedintelui. Şi a reuşit să mă impresioneze atît de tare, încît din acea clipă nu am mai putut să-l «lovesc» niciodată! Nu am mai putut desena nimic împotriva lui Nixon. Peniţa poate fi o armă redutabilă, dar mie, în acea clipă, mi-a căzut din mînă, frîngîndu-se. Niciodată nu am aflat dacă această vizită a fost o punere în scenă sau o pură întîmplare, dar nu cred nici acum că s-ar fi ostenit să facă atîta teatru pentru mine. Nu eram chiar aşa de important! Şi dacă totuşi eram «o armă» de temut ce trebuia dezamorsată?

– Preşedintele e ocupat acum, a spus Gannon, din păcate nu ne poate primi. Să mergem la masă, e timpul, şi ne întoarcem mai tîrziu, poate putem să-l deranjăm atunci.

Zis şi făcut. Am coborît cu liftul în adîncul pămîntului, acolo unde se afla cantina, o autoservire asemănătoare celei de la editura Rencontre. Ne-am luat tava şi ne-am aşezat la o masă. Nu departe, mînca Henry Kissinger şi şeful ghidului nostru, Alexander Haig. Prevăzător, i-am cerut lui Camil: «Fără discuţii politice!» Aşa că am vorbit de toate şi despre nimic, Gannon şi cu mine am făcut eforturi ca să nu atingem subiectul fierbinte drama Americii şi a preşedintelui. Un adevărat slalom al conversaţiei, iar eu, crispat cum eram, mă simţeam pentru prima dată în viaţă stupid şi mă întrebam oare ce părere are despre mine interlocutorul meu. În sfîrşit, prînzul şi chinul meu au luat sfîrşit, am revenit «la suprafaţă» şi ne-am îndreptat spre Biroul oval. Ghinion! Ca să vezi! Nixon plecase să se odihnească… Trecînd prin grădina de trandafiri, ne-am îndreptat spre «The Eisenhower Executive Building» unde se găseau birourile Administraţiei Prezidenţiale. Şi locul de lucru al ghidului nostru. Un birou spaţios, luminos, cu mobilier clasic, desene originale, fotografii cu familia şi cu Nixon. Gannon a luat de pe masă un cec şi mi l-a întins. Era imprimat în stînga cu numele Richard Nixon – San Clemente, California, în dreapta cu numele băncii, completat pentru o mie de dolari şi semnat de Preşedintele Americii. Nu a fost greu să înţeleg cine era cumpărătorul desenelor.

Ne-am luat la revedere şi am ieşit în faţa Casei Albe pe bulevardul Pennsylvania. Ne-am aşezat pe o bancă istoviţi de emoţie. Ne simţeam de parcă am fi cărat pietre şi am rămas muţi mult timp privind la albeaţa casei de vizavi care, de la distanţă, strălucea în soare ca şi cum ar fi fost din fildeş. Corespondenţa între mine şi Frank Gannon a continuat şi după ce Richard Nixon a demisionat. Într-una dintre scrisori, Gannon mi-a transmis invitaţia preşedintelui de a veni la San Clemente în California, dar eram mult prea preocupat de necazurile mele ca să-mi pot permite să plec din New York, iar atunci cînd îmi luam vacanţa, mă grăbeam să mă întorc la Lausanne ca să-mi văd familia. Ani de zile mai tîrziu, prin 1978, am primit prin poştă volumul The memoirs of Richard Nixon, o cărămidă de vreo o mie de pagini cu o frumoasă dedicaţie:

«To Eugene Mihaesco
With best whises
from Richard Nixon».”