cristoiublog.ro
Motto:
„În toate manifestările mele, în literatură, în presă, și în mica existență a bietului om am fost întotdeauna contra, chiar când eram obligat la pentru. Am fost un băț în roată. Fără să vreau.”
- Tudor Arghezi

Gîndul de sîmbătă, 20 mai 2017

Nimic nou sub soare. Tudor Arghezi despre imbecilul serios: „Cine nu e de părerea mea îl ia mama dracului!… Tot ce suflă e de părerea lui, înfricoşat de această mamă”

Unul dintre textele antologice ale publicistului Tudor Arghezi rămâne tableta de răsunet Oamenii lui Caragiale, apărută în Revista Fundațiilor Regale, nr.1, ianuarie 1946.
Cînd spun de răsunet mă refer la conjuncturile lui 1946. Textul intră imediat în mașinăria obsedant denunțată de Arghezi a interpretării simplificatoare în spațiul bătăliei politice înverșunate intre 1945- 1947, între partidele istorice, încă iluzionate că vin americanii, și PCR, care știa sigur că nu vin, cîtă vreme veniseră deja rușii. Ziarele Dreptatea și Liberalul iau tableta și o folosesc drept denunțare de către scriitor a vremurile comuniste, oamenii lui Caragiale fiind liderii Coaliției de guvernare, în frunte cu șefii comuniști.

Amintindu-mi c-am scris despre utilizarea lui Arghezi în bătălia angajată împotriva PCR și a Guvernului Groza, merg la folderul cu Istoria literaturii proletcultiste și găsesc primul capitol Schimbarea față de Arghezi, demonstrație pe vremea comunismului, valabilă și azi, a drumului fără întoarcere, către divorțul dintre PCR și Arghezi în conjunctura aparte a anilor 1946-1947. Scrisesem în acest capitol că una dintre cauzele divorțului stă în exploatarea tabletelor argheziene din RFR și din Adevărul de către Dreptatea și Liberalul ca produsul unui scriitor liber, independent, spre deosebire de Sadoveanu, Camil Petrescu, George Călinescu, taxați drept colaboraționiști. Un exemplu dat de mine de folosire a lui Arghezi trimite la tableta Oamenii lui Caragiale. Am găsit fragmentul din Istorie și-l reproduc aici:

„Cîtva timp mai înainte, în 7 martie 1946, Dreptatea reluase pe prima pagină articolul lui Arghezi „Oamenii lui Caragiale“ din Revista Fundaţiilor Regale, nr. 1, ianuarie 1946. Evident nu pentru frumuseţea lui literară, ci pentru aceste accente polemice:

„Din ce în ce mai actual Caragiale (…). În absenţa unui control public şi a unei critici care nu poate decît să aplaude şi să admire, ciracii lui se lasă în voia focului sacru, nemaifiind stingheriţi de nici o teamă şi siguri că tot ce spun şi fac se bucură de nemurire“.

Cînd am scris Istoria eram convins că tableta lui Arghezi se definea prin neutralitate, deși publicarea în RFR, revista Regelui Mihai I, ar fi trebuit să mă tragă de mînecă. Era însă și un alt argument pentru această teză, unul pe care evitasem să-l fac public, dar de care eram convins:
Comuniștii nu erau caragialieni în discursurile lor, pentru că dincolo de ele se ascundea lumea lui Shakespeare. Acum însă, recitind-o descopăr aluzii străvezii la comuniști, întărite și de adevărul că Arghezi nu face nimic pentru a nu fi manipulat de Dreptatea și Liberalul, dimpotrivă îi place chestia asta.
Să reproducem însă tableta lui Arghezi, după opinia mea o capodoperă a publicisticii românești nu numai de după al Doilea Război Mondial, dar și din totdeauna.

Oamenii lui Caragiale

Din ce în ce mai actual, Caragiale. El nu a copiat viaţa şi limbajul unui timp trăit, el a creat anticipat schema unei societăţi în înfiripare. Tiparele lui cu serii imense de personaje după cîteva modele, sunt atît de noi încît par inventate de el. Epoca e a lui şi cum durează de o bună bucată de timp şi prieşte tot mai mult înmulţirii exemplarelor în carne şi oase, ea nu pare să sfîrşească aşa de curînd şi merită cîte o menţiune, verificînd din cînd în cînd puterea scriitorului de a face, ca Dumnezeu, oameni cu niţel noroi.

Îl întîlneşti pe Caragiale în discursuri, în declaraţii, în proiecte, în presă, în literatură, pretutindeni unde se scrie şi se grăieşte, prezent şi la catedră. În absenţa unui control public şi a unei critici care nu poate decît să aplaude şi să admire, ciracii lui se lasă în voia focului sacru nemaifiind stingheriţi de nici o teamă şi siguri că tot ce spun şi fac se bucură de nemurire.

Dacă i-ai striga pe numele lor adevărat, în mijlocul elocinţei: Agamiţă! Trahanache! ei s-ar simţi ofensaţi şi n-ai scăpa cu una, cu două, de rigurosul lor spirit de răzbunare. Lumea îi aude, îi ştie, înghite conferinţa sau discursul, zîmbeşte şi ţine minte, pentru că impresiile nu se mai uită şi episoadele grase fac plăcere să fie povestite în onoarea lui Păcală şi a interpretului formelor lui variate.

Comicul bun nu e atît al umorului cît al genului serios şi grav, care oferă cele mai izbutite mostre de literatură specială: comicul tragic. Prostul dă naştere hazului candid, veseliei nevinovate, ilarităţii naive, cu efecte, desigur, originale, dar el e întrecut de rîvna neobosită de factotum a varietăţii lui cu veleităţi, cretinul pseudocultivat sau ţîcnit. De opiniune activă şi exhibiţionistă, el are o judecată şi o sentinţă pentru toate cazurile imaginabile, gata să dea soluţii de grotesc cu atît mai definitive cu cît nu admite obiecţii şi discuţii.

Cine nu e de părerea mea îl ia mama dracului!…

Tot ce suflă e de părerea lui, înfricoşat de această mamă.

E un mare noroc că imbecilul serios nu capătă niciodată puterea la care consimte că are dreptul, căci ar depăşi toate limitele umorului, şi din Caragiale ar intra de-a dreptul în personajul dublu al lui Claudiu şi Neron şi s-ar plimba cu luntrea, ca să se răcorească, pe o baltă, care şi-ar primi alimentarea cu lichid de la o sută de ghilotine în funcţiune permanentă jur-împrejur, amestecate cu sîngele maică-sii, al copiilor şi nepoţilor lui.

În fond, Caragiale a fost un creator trist.

Care sînt aluziile?
Multe.
Și nu numai la perioada imediat postbelică, dar și la perioada postdecembristă.

Mă mulțumesc să semnalez doar cîteva:

  1. „El nu a copiat viaţa şi limbajul unui timp trăit, el a creat anticipat schema unei societăţi în înfiripare.”
    Se înfiripa la vremea tabletei lui Arghezi, societatea nouă, propusă și promisă de comuniști. Asta-l face valabil pe Caragiale și pentru postdecembrism, definit prin eterna infiripare a unei societăți care nu se mai dezvoltă: a rămas la o copilărie în care crește într-una fără a se maturiza.
  2. „În absenţa unui control public şi a unei critici care nu poate decît să aplaude şi să admire, ciracii lui se lasă în voia focului sacru nemaifiind stingheriţi de nici o teamă şi siguri că tot ce spun şi fac se bucură de nemurire”.
    De absența unui control public profitau comuniștii, apărați de cenzura impusă în numele Convenției de Armistițiu. De absența unui control public exercitat de o presă realmente independentă profită azi politicienii, care aduc în spațiul public cele mai mari nerozii prezentîndu-le drept idei nemuritoare.
  3. „De opiniune activă şi exhibiţionistă, el are o judecată şi o sentinţă pentru toate cazurile imaginabile, gata să dea soluţii de grotesc cu atît mai definitive cu cît nu admite obiecţii şi discuţii.
    Cine nu e de părerea mea îl ia mama dracului!…
    Tot ce suflă e de părerea lui, înfricoşat de această mamă.”
    Dogmatici, impunînd fără să discute, intoleranți pînă și la nuanțe erau doar comuniștii, parveniți la putere și prin asta dispunînd de mijloacele de băgare a pumnului în gură. Dar și în postdecembrism, România s-a confruntat și se confruntă cu politicieni, jurnaliști, așa ziși intelectuali, care nu admit nici o discuție a celor susținute de ei public.
  4. „E un mare noroc că imbecilul serios nu capătă niciodată puterea la care consimte că are dreptul, căci ar depăşi toate limitele umorului, şi din Caragiale ar intra de-a dreptul în personajul dublu al lui Claudiu şi Neron şi s-ar plimba cu luntrea, ca să se răcorească, pe o baltă, care şi-ar primi alimentarea cu lichid de la o sută de ghilotine în funcţiune permanentă jur-împrejur, amestecate cu sîngele maică-sii, al copiilor şi nepoţilor lui.
    În fond, Caragiale a fost un creator trist.”
    Dacă e vorba de comuniști, Arghezi se înșela amarnic. Deocamdată, în 1946, comuniștii n-au puterea la care cred că au dreptul. N-au cum așadar transpune în practică spusele de la tribună. Nu va trece mult și vor avea puterea. Atunci va simți pe pielea lui Arghezi ce înseamnă imbecilul pricopsit cu puterea de a-și transpune în viață neroziile doar spuse la început.

Cît despre politicienii din postdecembrism, și la ei trebuie să fim atenți.
Ceea ce imbecilii serioși spun în campania electorală și nu numai făcîndu-se să rîdem s-ar putea să devină realități cînd respectivii vor ajunge la putere.

Comentarii

8 Responses to Gîndul de sîmbătă, 20 mai 2017

  • Cine controlează acest Blog ?.
    Cine este nefericitul care iși pierde vremea cenzurând postaci antipatici care iși permit să mai scrie câte o fărâmă de adevăr pe acest Blog?.
    Se pretează Ion Cristoiu l-a aplicarea metodei românești, pe care o blamează atât de crâncen la alții, de a bloca accesul pe Blogul d-lui a postacilor care chiar au ceva de spus și au și curajul să o facă?
    Poate că Ion Cristoiu n-are nici o vină, nu dânsul CENZUREAZĂ, poate că blogul are alți stăpâni. Stăpâni care controlează robinetul informatiei, incât pulimea să rămână cu impresia că are libertate de exprimare.
    Cu incă vreo 2 postaci blocați, blogul moare fără combativitatea câtorva care scriu la subsol.

    • …..la subsol ai avantajul că ești acoperit ”natural”, beneficiezi de discreție absolută, fără să faci eforturi mari. Cel mai bun exemplu e: buda din fundul ”bătăturii”, rezistă de sute de ani!

    • Hai sictir, boșorogule diliu!

    • 🙁

      Caragiale nu a fost nicicand mai de actualitate ca azi. Si posibil Caragiale s-ar fi simtit umilit azi sa vada ce figuri sinistre populeaza viata politica de la Bucuresti. Pe langa slugile de azi, politicienii interbelici au fost niste gentlemani..

    • Axoane, muta-te pe blogul de la Antena3, e acolo un spital de nebuni ceva de speriat. Si poti accesa website-ul fara camasa de forta, super/tehnologie. Rudotelul se da gratis..

  • Aşa-i, nimic nou sub soare.

    Pieleanu la Antena 3: „Când era preot, Ilie Sârbu mergea în cimitire noaptea cu lanterna, lua numele și prenumele de pe cruci, și făcea pașapoarte”

    Tot cu lanterna în mână, popa Sârbu umbla noaptea prin pădure: căuta alice.
    Năstase a secretizat două inventare: SIPA şi gestiunea popii Sârbu.
    Până la urmă s-a aflat; după mers.
    Şi Pont s-a prins, cupă ce-a dat un anunţ la mica publicitate:
    “Mascul alfa, caut căsătorie cu socru mic, mic, mai mic decât masculul beta”.

    Când s-a dus în peţit, l-a dus de mână mama gardian, Cornelia. Au perfetat contractul prenupţial şi data nunţii. La întoarcere spre casă, mamă-sa îl întreabă:
    – Victorelul mamii, abia aşteptam să ieşim, ca să te întreb: care din cele două muieri e mireasa?
    – Mamă, n-am fost prea atent. M-am uitat mai mult la fondul de vânătoare. Aştia vor un bărbat în casă, dar nu m-am prins: de ce-a spus tata-socru că ne bagă în zestre – la pachet – şi un loc de veci cu tot cu paşapoarte?

  • Tudor Arghezi a făcut pușcărie de două ori. In 1919 pentru colaboraționism in presă cu ocupantul german. In 1943 a făcut din nou inchisoare pentru publicarea celebrului pamflet intitulat ”Baroane”. A fost pe punctul de a fi arestat de Gestapo si trimis in lagăr in Germania.
    Cu comuniștii nu s-a ințeles bine la inceput, a fost interzis ca publicist. Prin 1952 s-a imprietenit la cataramă și cu comuniștii, care l-au proclamat poet național, devenind extrem de apreciat. A fost inmormântat in epoca comunistă cu funeralii naționale.
    In plan religios, a oscilat intre călugăr profesionist și ateism ca oricare individ inzestrat de Dumnezeu cu spirit liber.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *