1989. „Istorii” povestite, de la „fața locului”, de Teodor Brateș. Cadența cazonă a ceremoniilor rutiniere

RECUPERAREA MEMORIEI. Sper că nu-mi va fi luată în nume de rău o scurtă retrospectivă a Mesajelor de Anul Nou, așa cum o „leg” de propria mea experiență gazetărească (și nu numai). M-am născut la 5 martie 1933 și – încă din anii copilăriei – am cunoscut interesul vecinilor față de adresările lui Vodă, pe calea undelor, către loialii lui supuși, Înainte de fiecare An Nou, cu puțin înainte de ora 24.00, în mahalaua în care am viețuit, se scoteau la ferestre aparatele de radio ca să asculte tot poporul Mesajul regal.

Era un ritual al șefilor de stat din așa-zisă lume civilizată să citească astfel de mesaje. Bineînțeles, Carol al II-lea proceda la fel. Am citit ziarele apărute în primele zile lucrătoare din fiecare an al Domniei Sale (1931-1939) și – cu mai toate ocaziile – textele cu pricina erau de o banalitate dezarmantă. Nu și în cazul Mesajului din noaptea de 31 decembrie 1939. Atunci, Suveranul a exprimat o îngrijorare fără precedent provocată de dezlănțuirea celui de-al Doilea Război Mondial, însă, nici pe departe, n-a intuit dezastrul ce avea să vină în 1940. A fost ultimul lui Mesaj de Anul Nou, în calitate de rege.

În alte împrejurări istorice, Mihai I și-a citit ultimul Mesaj regal la 31 decembrie 1946, fără să anticipeze că peste un an avea să semneze Actul de abdicare de la Tron. La 31 decembrie 1947, în condiții de vid constituțional, Mesajul de Anul Nou a fost citit de dr. Petru Groza, președintele Consiliului de Miniștri. În anul următor, în mai puțin de 7 minute s-a auzit la radio glasul bătrânesc al acad. Constantin Parhon, președintele Prezidiului Marii Adunări Naționale, funcție echivalentă cu cea de șef în stat. Și, acum, intervin amintirile… profesionale.

În dimineața zilei de 31 decembrie 1950, redactorul-șef adjunct al Direcției Radiojurnalelor (așa se numea Redacția de știri), Mihai Ghimpu, m-a anunțat că urmează să îl însoțesc la înregistrarea Mesajului de Anul Nou pe care avea să-l citească șeful Statului, C.I. Parhon.

Se împlineau doi ani de când eram angajat la Radiodifuziunea Română pe post de reporter III (la 31 ianuarie 2024 se vor împlini 75 de ani de practicare a meseriei de gazetar). În acea dimineață, l-am întrebat pe Ghimpu ce rost avea prezența mea la respectiva înregistrare, din moment ce era treaba unui simplu tehnician „de sunet” (cum se numea cel care manevra magnetofonul), Ghimpu mi-a comunicat oficial că directorul Iosif Ardeleanu (poate voi vorbi și despre el mai la vale) i-a dat dispoziție să mă ia cu el, deoarece operațiunea se integra în „procesul de creștere a persoanei mele în calitate de ziarist”. Aveam atunci 18 ani.

Zis și făcut. La ora 16.00, ne-am instalat în livingul unei case boierești de pe actualul bulevard Aviatorilor la numărul 11 (bulevard care, în diferite perioade, s-a numit Adolf Hitler sau Iosif Broz Tito), vizavi de această clădire se află acum Institutul „C.I. Parhon”.

Așadar, în ziua de 31 decembrie 1950, la ora 16.00, a intrat în amintitul living acad. Parhon, un bătrânel cu fața zbârcită, care se mișca greoi, dar cu o privire vie, pătrunzătoare. A dat mâna cu fiecare dintre cei trei reprezentanți ai Radioului public (Ghimpu, tehnicianul și umila mea persoană). După ce s-a așezat în capul mesei ne-a întrebat dacă nu vrem să gustăm o „Grasă de Cotnari de la mama ei”. N-a așteptat răspunsul. Ca la un semnal, a intrat un fel de ospătar cu o tavă pe care trona un uriaș clondir cu un lichid gălbui intens. Ospătarul ne-a umplut paharele (erau câte două, unul pentru vin, altul pentru apa minerală; amfitrionul ne-a spus preventiv că „sprițul este o profanare a unei licori divine, produse din struguri de soi”.

Eram, efectiv, emoționat. Pentru prima dată în viață mă aflam la mai puțin de doi metri de șeful Statului. Știam cine oficia întâlnirea. Nu cred că este cazul să prezint pe larg (așa cum ar merita pe deplin) fascinanta biografie științifică și politică a celui care a fost părintele endocrinologiei, un savant al geriatriei, recunoscut, ca atare, în lumea medicală internațională, un om cu ferme convingeri „de stânga”. La finele lui 1950, împlinise 76 de ani. Și-a amintit, cu un zâmbet ironic, că, în 1945, fusese numit președintele Consiliului de administrație al Radioului public.

Ghimpu și cu mine nu prea eram dispuși să luăm parte la o discuție lungă, deoarece ne despărțeau puține ore de momentul în care trebuia să se difuzeze Mesajul. Gazda a sesizat nerăbdarea noastră și, instantaneu, a început să citească textul din fața sa. Noroc că tehnicianul dăduse drumul la magnetofon cu câteva secunde înainte. După aproximativ două minute, C.I. Parhon… a adormit. Secretarul personal care îl însoțea, ne-a făcut semn, disperat, să nu scoatem niciun sunet. A venit degrabă la Ghimpu și i-a suflat la ureche că în curând șeful Statului se va trezit. Așa s-a și întâmplat. După ce ne-a informat că textul, destul de anost, îi fusese trimis de Secția de Propagandă și Agitație a CC al PMR, a continuat să citească exact de unde se oprise doborât de somn. N-au trecut, însă, două-trei minute și a adormit din nou. Scena s-a repetat de patru ori. Abia pe la ora 19 ne-am terminat treaba. A căzut „pe capul” meu să editez înregistrarea (cu mai multe „reparații” pe banda de magnetofon), astfel încât la ora 23,50 să se difuzeze Mesajul pe postul național de radio.

N-am mai avut onoarea să particip în calitate de ziarist la asemenea înregistrări până în 1969 când – transferat la Televiziune – am avut de-a face cu înregistrarea (pe film) a Mesajelor de Anul Nou ale lui Nicolae Ceaușescu, mai întâi în calitatea sa de președinte al Consiliului de Stat (începând din 1967, când l-a „debarcat” din această funcție pe Chivu Stoica) până în 1974, când a devenit președintele Republicii Socialiste România.

După aceasta (poate) prea lunga paranteză, revin la 31 decembrie 1988. Potrivit relatării colegilor care au filmat „Revelionul Ceaușeștilor”, Mesajul ascultat, de regulă, într-o manieră ipocrită, cu „maximă sfințenie” de cei prezenți, a fost de-a dreptul insuportabil nu numai din pricina duratei (depășea 25 de minute), ci și a rupturii acestuia, mai abitir ca oricând, de realități, de stările de spirit ale majorității populației țării. Cu toate riscurile pe care le presupunea o atitudine măcar indiferentă (nu neapărat afișarea plictiselii), mulți dintre participanți începuseră să se foiască, să-și reprime căscatul, să se „joace” cu tacâmurile ș.a.m.d. Era un risc asumat aproape inconștient, dar – pe bună dreptate – acel Mesaj nu putea fi ascultat, până la capăt, fără nicio reacție (fie ea cât de mică) de insatisfacție.