1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. De la complex la simplu și de la simplificare la simplism

22 – 28 aprilie

VIRTUȚILE ȘI SERVITUȚILE LOZINCĂRIEI. În ziua de 22 aprilie 1989, spre surprinderea multora, în „Scânteia” a fost publicat, pe trei coloane, un articol consacrat împlinirii a 119 ani de la nașterea lui Vladimir Ilici Lenin. Până în acel moment, începând cu anii ʼ70, în presa românească aniversările celui numit „genialul conducător al proletariatului mondial” erau marcate doar la date „rotunde” și, de regulă, cu scurte și formale articole. De aici, surpriza.

După 23 August 1944, de-a lungul mai multor decenii, în România, numele lui Lenin era nelipsit de pe pancartele purtate la cele mai diverse demonstrații, portretele acestuia dominau fațadele clădirilor oficiale, era integrat tripletei Marx, Engels, Stalin (până în 1954), iar sintagma „marxism-leninism” se găsea repetată la infinit în toate textele ideologico-doctrinare.

Până în 1969, respectiva tripletă, un fel de basorelief, domina fundalul locurilor de desfășurare a manifestărilor publice, începând cu Congresele partidului și terminând cu modestele ședințe ale organizațiilor de bază ale PCR. La Congresul al X-lea (1969), fundalul Sălii Palatului nu mai era dominat de figurile celor trei „mari dascăli ai clasei muncitoare”. Fuseseră înlocuite cu stema partidului. La următorul Congres (1974) și până la ultimul, al XIV-lea, noiembrie 1989, era înălțat numai portretul lui Nicolae Ceaușescu. Astfel, avea să se consacre locul și rolul unicat al liderului suprem, care întruchipa totalitatea elementelor simbolico-propagandistice menite să reamintească fără întrerupere cine era „jupânul”. Apoi, tot mai evident, mai ostentativ se înmulțeau portretele Elenei Ceaușescu, înfățișată așa cum arăta (cu numeroasele retușuri aferente) în anii ʼ50 din secolul trecut. Până la mijlocul anilor ʼ70 nu numai scandările, ci și lozincile afișate mai peste tot conțineau un singur nume, cel al conducătorului absolut, Nicolae Ceaușescu. Treptat a devenit cvasigenerală menționarea Cuplului prezidențial în ipostaze de-a dreptul monumentale.

Am punctat metamorfozele de ordin lozincard, inclusiv de „propagandă vizuală”, pentru a sublinia cauzele surprizei publicistice din ziua de 22 aprilie 1989 (de fapt, una dintre cauze) în diversele momente ale „construcției socialismului în România”.

Prin însăși definiția lor, lozincile sunt menite să exprime cât mai sintetic posibil ideile care trebuie să se lipească de mintea oamenilor potrivit unui șlagăr din perioada interbelică, și anume „te-ai lipit de mine ca marca de scrisoare”. Nu reamintesc toate acestea de pe poziții critice, ci mă limitez la o simplă constatare. Cele mai diferite sloganuri – indiferent de țară și de „epocile” care s-au succedat în zeci de secole – au avut și au capacitatea de a indica, pe scurt, esențialul mesajelor transmise marelui public în vederea asimilării lor. Ce a însemnat, bunăoară, sloganul „Libertate, egalitate, fraternitate” al Revoluției franceze din 1789?

Probabil, când se repeta, ca o lozincă, sintagma „marxism-leninism” cea mai mare parte a populației României habar n-avea despre ce era vorba. Pentru a îndeplini funcția de lozincă nu era neapărat necesar să se știe mai mult decât acele două cuvinte legate printr-o cratimă, cuvinte care desemnau adevărul absolut despre N.C. drept „cea mai înaltă cotă a gândirii și acțiunii revoluționare la scara întregii umanități”.

Va fi, desigur, necesar să revin asupra acestei teme, însă în legătură cu articolul din 22 aprilie 1989 a fost (cred) util să prezint simplificat la maximum cadrul istoric în care conducerea PCR a considerat că trebuie să se evoce, din nou, numele lui Lenin.

În condițiile în care însuși Gorbaciov a numit reformele lui neoleniniste, articolul cu pricina din „Scânteia” a pledat, încă din titlu, în sprijinul ideii că trebuie să se păstreze mereu „viu” autenticul spirit leninist, combătându-se orice tendință de „revizionism” de tip perestroikist. Apoi, tot în acel articol, rolul istoric al lui Lenin era redus la acela de „conducător al proletariatului rus”. La București, se acredita direct și indirect opinia potrivit căreia noțiunea de geniu în materie de ideologie, de concepție politică se cuvenea atribuită numai și numai lui Nicolae Ceaușescu. E adevărat, se recunoștea contribuția lui Lenin la dezvoltarea marxismului, însă, în ceea ce privește contemporaneitatea, acel rol fusese preluat de N.C., mai ales ca apărător consecvent și magistral al cauzei socialismului și comunismului la nivel universal. Pentru susținerea acestei lozinci, mai mult de jumătate din articol era consacrată „operei teoretice și practice a liderului suprem român”. Contribuțiile lui Nicolae Ceaușescu nu germinaseră pe loc gol, însă, în contextul ultimului sfert de secol, cele mai clare răspunsuri la marile probleme ale omenirii fuseseră date de el. Prin promovarea acestui mod de abordare a complexității situației din lume se urmărea fixarea în mințile românilor (cel puțin) a convingerii că erau beneficiarii norocului istoric că exista un asemenea gânditor, un asemenea conducător de talia lui Nicolae Ceaușescu. Așa s-a parcurs rapid drumul de la complex la simplu, iar pentru simplificarea percepției devenea arhisuficient recursul la lozincile „emanate” de conducătorul României Socialiste.

O BUSOLĂ PENTRU FIECARE ÎN PARTE ȘI PENTRU TOȚI LAOLALTĂ. Nu numai prin mass-media, ci și prin viu grai, prin „propaganda vizuală” organizațiile de partid și cele obștești se străduiau să inoculeze certitudinea că evenimentul programat pentru luna noiembrie 1989, respectiv Congresul al XIV-lea al PCR, va produce schimbări de esență pozitive, în viața de zi cu zi, dar acest obiectiv nu va fi posibil de atins fără o activitate rodnică, tot de zi cu zi, în spiritul adevăratului „socialism științific” (sintagma care o înlocuise pe cea de „marxism-leninism”) al cărui strălicit erou era Nicolae Ceaușescu. Se repeta, în stilul la care m-am referit deseori, că până la Congres se impunea asigurarea unui asemenea stadiu de dezvoltare a întregii societăți încât startul în viitorul cincinal să fie cât mai favorabil posibil. De altfel, Plenara CC al PCR din 12-14 aprilie 1989 adoptase o Hotărâre menită să marcheze începutul pregătirilor efective pentru Congres. Iată textul aferent:

„În vederea pregătirii Congresului al XIV-lea al Partidului Comunist Român, se adoptă următoarele măsuri:

1989. Congresul al XIV-lea al Partidului Comunist Român să aibă loc în a doua parte a lunii noiembrie 1989.
1990. Plenara Comitetului Central al Partidului Comunist Român pentru adoptarea hotărârii de convocare a Congresului și stabilirea măsurilor organizatorice să aibă loc în luna iunie-iulie 1989.

Tezele și Programul Directivă de dezvoltare economico-socială să fie întocmite în cursul lunii mai 1989, adoptate de Plenara Comitetului Central al Partidului Comunist Român și publicate, urmând să fie supuse dezbaterii și aprobării Congresului al XIV-lea al Partidului Comunist Român.

• Pentru pregătirea lucrărilor Congresului al XIV-lea al Partidului Comunist Român se propune constituirea următoarelor comisii:

1. Comisia de organizare a Congresului al XIV-lea al Partidului Comunist Român/
2. Comisia pentru elaborarea Tezelor privind dezvoltarea societății socialiste românești, perfecționarea conducerii economico-sociale, dezvoltarea democrației muncitorești revoluționare, creșterea rolului Partidului Comunist Român și activitatea ideologică, politico-educativă, ridicarea nivelului de cunoaștere științifică, de cultură, a conștiinței revoluționare, raportul de forțe și caracteristicile fundamenale ale situației internaționale.
3. Comisia pentru elaborarea Programului Directivă a cincinalului 1991-1995, formată din membrii Biroului Permanent al Consiliului Suprem al Dezvoltării Economice și Sociale.
4. Comisia pentru examinarea problemelor de cadre de partid în legătură cu Congresul al XIV-lea.

Comisia de organizare a lucrărilor Congresului al XIV-lea al PCR este formată din următorii tovarăși: 1. Nicolae Ceaușescu; 2. Elena Ceaușescu; 3. Dăscălescu Constantin; 4. Mănescu Manea; 5. Bobu Emil; 6. Olteanu Constantin; 7. Coman Ion; 8. Dincă Ion; 9. Oprea Gheorghe; 10. Dobrescu Miu; 11. Ciobanu Lina; 12. Fazecaș Ludovic; 13. Constantin Nicolae; 14. Radu Ion; 15. Stoian Ion; 16. Bărbulescu Vasile; 17. Radu Constantin; 18. Curticeanu Silviu; 19. Găinușe Alexandrina; 20. Moga Ioachim; 21. Gheorghe Maria”.

Am ținut neapărat să-i menționez pe toți membrii Comisiei (primii doi cu prenume și nume, iar ceilalți, ca la școala primară, în ordine alfabetică, cu nume și prenume) pentru a releva, din nou, preocuparea deosebită a liderului suprem pentru păstrarea aparențelor în materie de organizare, de repartizare „democratică” a răspunderilor, de reprezentativitate. Practic, cei mai mulți dintre componenții Comisiei nu aveau cunoștințele, abilitățile necesare, viziunea pentru a organiza un Congres de amploarea și de atribuțiile ideologico-doctrinare ale celui care avea să se desfășoare în a doua jumătate a lunii noiembrie 1989. Apoi, chiar în calitate de executanți, aproape toți s-au dovedit incapabili să îndeplinească, la nivelul minim de exigență, misiunile încredințate. Greul avea să fie suportat de activiștii din eșaloanele inferioare, în cea mai mare parte anonimi.