1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. Deficitul de orientare politică, obiect de săpuneală zdravănă

25  – 31 martie

TĂVĂLUGUL DE NEOPRIT. În dimineața zilei de 26 martie 1989, președintele/director general al RTV, Constantin Petre, a convocat de urgență șefii de redacții pentru a le comunica observațiile și indicațiile primite în seara precedentă de la conducerea Secției de Propagandă și Presă a CC al PCR. Era, deopotrivă, stânjenit și decis să nu parlamenteze cu subalternii adunați în grabă (și speriați). De la început, ne-a atras atenția că nu există loc pentru discuții „în contradictoriu”. Ce se întâmplase?

Șeful Secției, Constantin Olteanu, a adresat critici aspre conducerilor publicațiilor centrale și Radioteleviziunii pentru „lipsa de simț politic manifestat prin subaprecierea importanței celei de-a 15-a aniversări a momentului istoric marcat de alegerea tovarășului Nicolae Ceaușescu în calitate de cel dintâi președinte al Republicii Socialiste România”. Planurile de articole, de emisiuni din zilele precedente datei de 28 martie 1989, adică ziua aniversară, au fost apreciate, la cel mai înalt nivel, drept nesatisfăcătoare, deoarece „nu acordau atenția cuvenită unui «eveniment crucial din istoria Epocii de Aur”. Se cerea ca, încă din seara zilei de 26 martie 1989 să se difuzeze emisiuni „adecvate”, în crescendo, cu apogeul la 28 martie 1989.

Pentru a preveni mârâielile inevitabile, Constantin Petre a precizat că nu este vreme pentru discuții și că trebuia să se treacă imediat la îndeplinirea indicațiilor aferente.

Voi rememora în alt episod manevrele la care am recurs pentru a aplica în Redacția de actualități misiunea încredințată. Acum, mă voi ocupa de contextul în care a avut loc „ungerea” lui Nicolae Ceaușescu în funcția inventată în acel martie 1974.

PE MUCHIE DE CUȚIT. Anul 1974 a fost deosebit de dificil în sfera raporturilor româno-sovietice. Se poate considera că a reprezentat chiar o perioadă de vârf în disputele dintre Nicolae Ceaușescu și Leonid Brejnev, dispute care au cunoscut o evoluție „ondulatorie”.

După atenuarea relativă a situațiilor conflictuale din Cehoslovacia și Polonia, conducerea sovietică a acordat mai multă atenție României. Nu avea nicio observație față de politica internă a PCR. Nicolae Ceaușescu se dovedea mai stalinist decât gerontologii de la Kremlin. Divergențele priveau, în special, situația internațională și modul în care aceasta tindea să se agraveze, dat fiind și impasul (temporar) al negocierilor de la Helsinki.

O profundă iritare a provocat la Moscova decizia Pieței Comune de a acorda României preferințe vamale extinse, ceea ce indica – indubitabil – o netă diferență față de regimul impus celorlalte țări „socialiste”. Încă de la începutul anului 1974, delegații române colindau globul în vederea încheierii de contracte avantajoase pentru țara noastră cu scopul de a reduce dependențele de importurile masive din URSS. La Conferințele internaționale de la Geneva, Viena și New York se înmulțeau „opiniile separate” ale diplomaților români.

Prin numeroase acorduri și prin luările de poziții publice, în vizitele oficiale efectuate în mai puțin de o lună în Libia, Liban, Siria, Liberia, Argentina, Guineea, Nicolae Ceaușescu (însoțit, evident, de Elena Ceaușescu) și-a întărit prestigiul internațional, distanțându-se net de politicile osificate ale lui Brejnev și locotenenții lui. Se profila tot mai limpede imaginea unui lider (N.C.) care ținea morțiș să demonstreze că nu este deloc aliniat acțiunilor sovietice. Remarca viza și pozițiile lui în mișcarea comunistă, muncitorească și de eliberare națională la scară globală.

În aceste circumstanțe, s-au multiplicat și semnalele, inclusiv din presă, prin care sovieticii și, imediat după ei est-germanii, încercau să acrediteze ideea că nu mai este mult până ce Nicolae Ceaușescu va fi „debarcat” de grupuri influente din propriul partid pentru „deviaționism”, chiar pentru „trădarea cauzei internaționalismului socialist”.

Bineînțeles, toate acestea au fost receptate acut la București, iar contramăsurile n-au întârziat. De fapt, era vorba despre continuarea și aprofundarea unui proces care începuse mai demult și căpătase caracteristicile unei veritabile strategii naționale prin care să se facă imposibilă – din toate unghiurile de acțiune probabile și posibile – înlăturarea lui Nicolae Ceaușescu din fruntea României. Primul obiectiv a fost debarcarea succesivă, metodică, a „oamenilor lui Gheorghiu-Dej”, respectiv (în ordine cronologică), Alexandru Drăghici, Chivu Stoica, Gheorghe Apostol, Alexandru Bârlădeanu, Gheorghe Gaston Marin, Petre Borilă (text la care m-am mai referit).

Am și o amintire personală care se înscrie în siajul respectivelor demersuri.

Mă aflam la Iași, cu mai mulți colegi de la Radio și Televiziune, pentru a concepe și pune în aplicare un Program de propagandă „multilaterală” orientată preponderent spre așa-numita (pe atunci) Republică Sovietică Socialistă Moldovenească. La scurt timp, după ce ne-am apucat de treabă (alături de Corneliu Leu, Dionisie Șincan, Constantin Vișan, fiecare pe domeniile lui de „specializare”) mi-a telefonat redactorul-șef, Eugen Preda, pentru a mă anunța că a doua zi dimineața, la prima oră, sunt așteptat la Cabinetul lui Cornel Burtică, numit recent secretar al CC al PCR ca responsabil cu propaganda și presa. Am călătorit o noapte întreagă cu trenul neîncălzit și m-am prezentat la sediul CC al PCR la ora stabilită. Aveam, ca să spun așa, o relație specială cu noul șef al nostru, al „presarilor”, de când am făcut, cu el, o emisiune întreagă (o oră) pe vremea când fusese ministru al Comerțului Exterior.

Înainte de a fi introduși în Cabinet ceilalți ziariști convocați, Cornel Burtică m-a invitat pentru a mă pune în temă într-o manieră semiconfidențială: se vor sărbători cu fast fără precedent 55 de ani de viață și 40 de ani de luptă revoluționară ai lui Nicolae Ceaușescu, iar „substratul” tuturor manifestărilor programate încă în aceeași dimineață consta în dovedirea faptului că liderul suprem se bucura de sprijinul necondiționat, entuziast, al întregului partid, al întregului popor și că nicio forță din lume nu va fi în stare „să-l dea jos” din fruntea țării. Când s-a adresat, apoi, celorlalți membri ai echipei de gazetari (de la ziare și AGERPRES) acreditată să relateze despre toate manifestările dedicate lui N.C. a pus accentul doar pe prima parte a orientării publicistice, respectiv pe sentimentele cu care, pretutindeni în țară, este înconjurat Nicolae Ceaușescu. Ce s-a întâmplat, atunci, în ianuarie 1973, a fost un fel de repetiție generală la ceea ce a urmat, inclusiv în martie 1974.