1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. Ecouri cu funcție de bumerang

22 – 28 aprilie

CE S-A ALES DE AXA BUCUREȘTI – WASHINGTON? În timpul vizitei pe care Nicolae Ceaușescu și Elena Ceaușescu au efectuat-o în SUA în timpul președinției lui Jimmy Carter (1978) până și în presa americană (nu mai vorbesc de cea română) își făcuse loc formula „Axa București – Washington” (și viceversa). Chiar dacă era vorba despre o exagerare, se deschidea limpede o perspectivă cu un caracter excepțional, și anume inițierea unui statut special al României în relațiile cu Statele Unite ale Americii, un fel de „parteneriat strategic”, cum i-am spune acum, în 2024. Despre etapele degradării respectivelor relații am scris în episoadele anterioare și, forțat de cursul evenimentelor, voi mai pomeni, chiar pe larg în unele cazuri.

În aprilie 1989, pe traseul defunctei axe veneau informații deloc plăcute.

Potrivit unui amplu articol al lui Ilarion Țiu, apărut în suplimentul săptămânal al „Jurnalului Național”, la Washington s-a dat publicității, în aprilie 1989, un document oficial despre stările de fapt din România prin prisma procesului de sistematizare a teritoriului. Documentul (de fapt, un Raport) fusese elaborat de profesorul Dinu C. Giurăscu. În articol, se preciza, între altele:

„La plecarea din țară (precizez: plecare legală împreună cu familia – T.B.), profesorul lăsase Ambasadei SUA la București petițiile sale către autorități (în legătură cu demolarea propriei vile și, în general, a zonei în care se construia Casa Poporului – T.B.). La solicitarea sa, diplomații americani din România i-au trimis prin curier diplomatic textele care au stat la baza întocmirii Raportului. Alte surse de informare au fost o serie de articole în favoarea arhitecturii tradiționale, apărute în anii ʼ70 și ʼ80 în revistele «Arhitectura», «Monumente istorice» și în «Revista Muzeelor». Toate acestea le-a regăsit în biblioteca publică din New York, apoi la Columbia University, unde și-a făcut un permis special la Institutul de Istorie a Artei.

În primul rând, se angajase că va asigura ilustrația volumului, cu fotografii pe care le făcuse începând cu 1985 în cartierele demolate din București și din alte orașe ale țării. Ca și petițiile de protest amintite, pozele cu pricina le încredințase Ambasadei americane din România, atât varianta pe hârtie, cât și negativele. Când a cerut să-i fie aduse în SUA, i s-a transmis că negativele se pierduseră, având la dispoziție numai pozitivele. Acestea au fost multiplicate într-un atelier de specialitate din New York.”

După această punere în temă, ar fi cazul să-i dăm cuvântul și profesorului Dinu C. Giurăscu:

„Cartea a fost lansată în Washington DC, la binecunoscuta fundație Smithsonian Institution, adică nu oriunde, ci la Oficiul de relații internaționale din capitala SUA. Era la ora prânzului, în ziua de 19 aprilie 1989. Au venit circa 70 de persoane, specialiști în conservare, în restaurare, în politica monumentelor, în relații internaționale. Au luat loc la mese și eu le-am vorbit timp de o jumătate de oră, a mai vorbit și una dintre președintele fundațiilor care au sponsorizat, după care au urmat întrebări. Într-o oră și-un sfert s-a terminat toată povestea. Au și proiectat niște imagini din această carte. A fost «Vocea Americii» de față, prin Andrei Brezeanu, pe urmă m-a chemat să avem o discuție în particular și, bineînțeles, să înregistrăm în limba română întreaga expunere, pe care am difuzat-o în trei părți către România.

A doua lansare a avut loc la New York, la 26 aprilie, de asemenea, într-un club extrem de select – Century Club – care este chiar în mijlocul Manhattan-ului. Aici a vorbit o președintă a fundației care mă poftise, directorul Muzeului Metropolitan de Artă, un fost ambasador al SUA în România, apoi am luat cuvântul, precum și Allen Kassof, conducătorul Asociației de schimburi academice și culturale cu țările din blocul comunist.”

Fiecare detaliu are o anume semnificație care constă în prezentarea metodologiei de „valorificare”, inclusiv sub aspect propagandistic, a unei anumite situații care se integra organic unui obiectiv politic major de la scară internațională.

DIPLOMAȚIE PE MUCHIE DE CUȚIT. Simultan cu înmulțirea acțiunilor de protest înregistrate în numeroase țări prin care se extindea continuu și numărul participanților, în sfera relațiilor diplomatice se petreceau evenimente tot mai grave, cu efecte directe asupra stării economiei românești, precum și a atmosferei din societate în planul raporturilor interumane. Voi recurge la câteva scurte exemple caracteristice consemnate tot pe la finalul lunii aprilie 1989.

Am relatat despre retragerea din post a ambasadorului RFG de la București. La scurt timp, RFG a anulat o întâlnire a Joint Comission cu prilejul deschiderii Târgului de la Hanovra. Tot în același interval fostul cancelar vest-german și președintele în exercițiu al Internaționalei Socialiste, Willy Brandt (care a avut un rol esențial în stabilirea relațiilor diplomatice dintre RFG și România) s-a alăturat tot mai puternicelor proteste internaționale. El a declarat că politica liderilor români este nocivă atât pentru ei, cât și pentru țara lor și a cerut ca regimul Ceaușescu să ia măsuri pentru respectarea obligațiilor internaționale. Despre planul de sistematizare rurală și politica față de minorități, Brandt și-a asumat afirmația – exagerată, desigur – că are loc un proces de asimilare a minorităților. Totodată, a mărturisit că a trimis o scrisoare lui Nicolae Ceaușescu, în august 1988, în care își exprimase îngrijorarea cu privire la evoluțiile din România. Nu a primit un răspuns la acea scrisoare.

O săptămână mai târziu, cancelarul Hemuth Kohl a declarat la Televiziune că Guvernul său are un motiv întemeiat să cheltuiască mari sume de bani pentru a scoate etnicii germani afară din România. La puțin timp după aceea, printr-o acțiune care nu avea cum să nu fie apreciată drept o provocare directă la adresa lui Nicolae Ceaușescu, ambasadorul vest-german s-a întors la București cu o invitație la Bonn pentru Corneliu Mănescu, din partea ministrului de externe, Hans-Dietrich Genscher. După publicarea Scrisorii „celor șase” au devenit mai numeroase actele de solidaritate cu Corneliu Mănescu.

Alte țări ale Comunității Europene au avut poziții similare. Guvernul olandez, de pildă, a anunțat că discuțiile cu România despre implementarea unui acord cultural sunt amânate pentru o dată neprecizată. În Belgia, mișcarea Operation Villages Roumains, care avea  trei luni de activitate, a implicat 208 sate dintre cele 281 în care se vorbește limba franceză. Prin „adoptarea” câte unui sat românesc, comunele belgiene sperau să preîntâmpine distrugerea acestora conform planului de sistematizare. Către organizația belgiană au fost transferate multe fonduri cu ajutorul cărora se tipăreau afișe, postere și pamflete, se organizau festivaluri de folk românești; o campanie similară a fost organizată în comunele din Franța și din Elveția.