1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. File dintr-un manual perfect pentru loviturile de palat/de stat

25  – 31 martie

CUM SE POTRIVESC FAPTELE CU PROPRIA DORINȚĂ… Evenimentul de la 28 martie 1974 este extrem de interesant și din perspectiva modului în care se poate concepe și, apoi, de a se executa fără erori majore, o schimbare fundamentală în existența unui sistem și regim politico-social de tipul celui din România, în condițiile din perioada dată.

Nu mai este cazul să repet probele care atestă, indubitabil, că Nicolae Ceaușescu a urmărit chiar înainte de „uzurparea” Puterii imediat după moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, atingerea, fază cu fază, a obiectivelor propuse în vederea deținerea funcției de Președinte al RSR și, evident, cu tot ceea ce a urmat de atunci.

Pentru a ne da seama de distanța uriașă care se „așternuse”, în timp, de la momentul inaugural (1965) și al câștigării totale a Puterii (1974), se impune a reaminti că Nicolae Ceaușescu a proclamat solemn la Congresul al IX-lea ca, începând de atunci, „nimeni nu va mai deține, în același timp, funcții de conducere în partid și în stat”. Fie și numai acest fapt va fi suficient pentru orice om de bună-credință (inclusiv pentru nostalgicii sinceri) că Nicolae Ceaușescu și-a încălcat, chiar sfidător, propriul legământ. De altfel, Statutul PCR consacrase limpede respectivul principiu.

Sunt convins că istoricul care se va apleca mai atent asupra modului în care s-a acționat în câteva zile, respectiv, 24-28 martie 1974 constituie un exemplu de operațiune bine gândită, impecabil executată, prin care se pot opera „pașnic” schimbări de care a depins, în foarte mare măsură, vreme relativ îndelungată, soarta țării și a oamenilor ei.

După pregătirile de rigoare – care au inclus negocieri dure între Nicolae Ceaușescu și Ion Gheorghe Maurer – a fost înlăturat principalul obstacol în calea realizării obiectivului de maximă importanță pe care și l-a stabilit secretarul general al PCR în funcțiune. De ce Maurer, președintele Consiliului de Miniștri, reprezenta ceea ce am numit „principalul obstacol”.

În pofida a tot felul de foruri de conducere prevăzute în Statut, deciziile esențiale pentru România erau adoptate, până în 1974, de Prezidiul Permanent, format dintr-un număr restrâns de membri. La început, în 1965, toți componenții fuseseră cei din „echipa lui Dej”. În martie 1974 mai rămăseseră doi: Ion Gheorghe Maurer și Emil Bodnăraș. Prezidiul „ales” la Congresul al X-lea era alcătuit din Nicolae Ceaușescu, Emil Bodnăraș, Ion Gheorghe Maurer, Paul Niculescu-Mizil (mazilit temporar chiar în martie 1974), Gheorghe Pană, Dumitru Popescu (Dumnezeu), Gheorghe (Gogu) Rădulescu, Virgil Trofin, Ilie Verdeț, precum și din Manea Mănescu, începând din anul 1971. În afară de N.C. erau ilegaliști doar Bodnăraș, Maurer și Rădulescu. Dintre aceștia doar doi își permiteau să adopte poziții diferite de cele asumate de N.C.

Cu Bodnăraș lucrurile s-au rezolvat repede. Potrivit multor surse memorialistice a fost șantajat cu unele „puncte neclare” ale biografiei lui, astfel încât, cum se va vedea, „a jucat cum i s-a cântat”.

Să revin la înțelegerea cu Maurer. A acceptat să-și dea demisia din toate funcțiile de partid și de stat, după ce s-a asigurat cu o pensie egală salariului de prim-ministru (15.900 lei, cu 100 mai puțin față de salariul secretarului general), cu dreptul de păstrare a impresionantei reședințe din Bd. Aviatorilor 104, fără plata chiriei; s-a aprobat să dispună de doi șoferi personali (unul pentru el, celălalt pentru soție), de cinci subofițeri pentru paza reședinței și de un aghiotant, ofițer superior de Securitate.

Și-a păstrat vilele de la Predeal și Neptun. A dispus, în continuare, de întregul personal pentru menaj și de accesul neîngrădit la toate terenurile de vânătoare.

A mai intervenit un argument în favoarea demisiei. Potrivit Laviniei Betea, pe baza documentelor Gospodăriei de partid, fostul premier putea fi învinuit de delapidare. Multe vechituri și nimicuri din inventarele reședințelor sale, erau date lipsă, dar estimate la prețuri exorbitante. Plus convorbirile telefonice. În total, câteva sute de mii de lei.

CAUZE ȘI EFECTE. O întreagă istorie a precedat demisia premierului Maurer. Un moment care s-a constituit într-o linie de demarcație între viață și moarte l-a constituit accidentul din 1972. După decembrie 1989, Maurer l-a învinuit pe Ceaușescu de intenții criminale. „Mi-a organizat accidentul”, a susținut el. Ca argument că a dorit, astfel, să-i forțeze „retragerea din scena politică”.

Tot potrivit Laviniei Beta, unii martori au considerat că avusese loc un simplu accident. Nu și N.C., care ținuse ca toată lumea să afle că a început să ancheteze personal cazul, sosind în trombă în orașul Sf. Gheorghe unde rănitul se afla spitalizat. Informațiile se opresc aici, nefiind în obiceiul secretarului general de a discuta cu ceilalți rapoartele serviciilor speciale.

Convins că a fost victima unui accident aranjat, Maurer și-a luat, în continuare, precauții suplimentare în deplasările cu mașina.

Și acum, fapte care relevă adevăratele relații dintre Ceaușescu și Maurer.

Am amintit de ședințele CC al PCR, de alte reuniuni la care am fost de față și de sute de documente studiate în arhive, am citit sute de pagini de memorii. Pot să scriu o carte pe această temă. Pentru un rezumat (rezonabil) mă bazez acum doar pe ceea ce a scris Lavinia Betea (inclusiv prin cele consemnate în interviul cu Ion Gheorghe Maurer).

Între N. Ceaușescu și cel care i-a fost „naș” la înscăunarea din martie 1965 au izbucnit multe conflicte. Unul devenise public. Mă refer la cuvântarea lui Maurer la Cluj în care (mai direct și mai voalat) a criticat politica lui Nicolae Ceaușescu, delimitându-se de aceasta destul de străveziu.

Treptat, tot felul de Consilii și Comisii la care se adăugau Secțiile CC al PCR au preluat efectiv conducerea unor ministere, Maurer afla, totdeauna cu întârziere, ce „indicații” primiseră membrii Guvernului. Se certa des cu Nicolae Ceaușescu pe această temă. Dar pe ce alte chestiuni nu se confruntau?

S-au contrat și pe teme ideologice. N. Ceaușescu susținea postulatul influențării decisive a bazei materiale de suprastructura doctrinaro-culturală. Maurer, însă, a atras atenția, în termeni metaforici: „dacă materia ar fi o locomotivă și conștiința vagoanele, printr-o singură frânare sau accelerare bruscă, locomotiva se dă peste cap, vagoanele se răstoarnă și trenul deraiază”.

Neînțelegerile datau de mai demult. Lui Maurer i s-a părut bună alegerea succesorului lui Dej, doar în următorii doi-trei ani. După aceea, ar fi urmat, fără dificultăți deosebite, înlăturarea lui Nicolae Ceaușescu. S-a înșelat, însă, crunt. Liderul suprem l-a folosit, mai ales, pentru a-i deschide drumul spre marile cancelarii din lume. Am citit stenogramele și notele întocmite cu prilejul convorbirilor cu liderii americani, britanici, francezi etc. și am rămas impresionat de efectul evaluărilor lui I.G. Maurer asupra interlocutorilor versați. Avea farmec personal, „știa carte”, îmbina sobrietatea cu umorul fin, într-un cuvânt, era un diplomat de marcă. În aceste condiții nu a fost nicio surpriză că a intrat în conflict cu N.C. și pe teme internaționale.

Premierul susținea, de pildă, cauza Israelului în conflictele cu lumea arabă. Ceaușescu încuraja abordările mai pe tiparul „șmecheriilor oltenești”. S-a ajuns în situația ca premierul să-l înjure în față pe Ștefan Andrei, vârful de lance al secției CC – Relații Internaționale, care aplica necondiționat indicațiile lui N.C. În schimb, Maurer susținea că soarta lumii depinde de Statele Unite și de Uniunea Sovietică, de țările occidentale, de Japonia și de China. Glumea pe tema egalității statelor și contrazicea orientarea lui N. Ceaușescu de a miza pe țările subdezvoltate.

Frust, pragmatic și nonconformist a rămas Maurer în memoria „lupilor tineri” de pe-atunci. La ședințe mai lungi, când se aduceau o gustare și un pahar de vin, el se delecta bând coniac Courvoisier, servit pe afetul unui tun miniatural. „Băui un tun!”, zicea el când isprăvea băutura. Îi admirau inteligența, dar îi detestau înclinațiile „aristocratice, de boier, de senior”, lipsa de apetit pentru „misiuni vizionare”. Dacă ar fi ajuns el în fruntea partidului, opina Dumitru Popescu, ar fi acceptat, cu pragmatismul știut, orice „soluție favorabilă” fără considerații pentru registrul politic, ar fi fost un „lider democrat al elitelor, dar neglijând masele”. Era temut și ca exponent al unei generații „expirate”. Cerea miniștrilor ținută „la patru ace” în ședințe. Când unul apăruse fără cravată, l-a dat afară ca pe un școlar obraznic. „Cei veniți la masa pusă” erau îngrijorați că premierul nu respecta principiul „activității neobosite”, ci includea tot mai des în agenda sa de lucru partide de tenis și de vânătoare. Se sustrăgea rutinei chestiunilor curente: nenumărați „copaci” care obturau deja orizontul chestiunilor curente.

Liderul suprem s-a înconjurat sistematic cu tot mai mulți „lupi tineri” pentru a alcătui o majoritate puternică de susținători în toate organele și organizațiile de partid și de stat.

„Lupii tineri” vedeau tot mai clar că singurul care mai rămăsese dintre ce care „afectau” autoritatea lui N. Ceaușescu rămăsese Maurer. Așa, de exemplu, în plină ședință, a conducerii partidului, l-a înștiințat pe „Nicu” că-și dă demisia, dacă mai scade privilegiile demnitarilor la cumpărarea de valută. A rămas în amintirea unora și cu alte discuții în contradictoriu cu liderul suprem. Ironizându-l pentru înlocuirea cuvântului „consum” cu „bunăstare materială și spirituală”, premierul ar fi replicat frust: „Eu aș vrea să mor cu curul în sus într-o societate de consum”. S-au înfruntat, mai ales, pe tema raportului dintre investiții și consum: Maurer susținea că e prea mult ca o treime din venitul național să fie alocată pentru acumulare. Ceaușescu, în schimb, calcula câștigurile din anul… 2000! După actualizări succesive, Nicolae Ceaușescu a ridicat, în 1967, rata acumulării la 29,5%, pentru ca în cincinalul 1971-1975 să o urce la 33,7%. În cincinalul 1976-1980, a atins recordul de 36%.