Joe Biden se retrage din cursa prezidențială: „Este în interesul partidului meu și al țării”

1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. Maldăre de documente și minuscule fragmente de realități

22 – 28 aprilie

LA TRÂNTĂ CU ȘTIINȚA ECONOMICĂ. Una dintre temele dezbătute în ședințele din „Săliță” a fost, în zilele de 24-25 aprilie 1989 modul în care funcționa „noul mecanism economico-financiar”. Era o temă „la inima” liderului suprem, încremenit în propria credință că este autorul unui concept original, cu valoare universală. Nu era singurul caz de acest fel, însă acum mă concentrez asupra respectivului concept, deoarece era „la ordinea zilei” în șirul infernal de „analize” din perioada despre care relatez:

 

Evit să țin o prelegere despre conceptul cu pricina, dar se impune să recurg măcar la o scurtă punere în temă. Vreme îndelungată, economia politică marxist-leninist-stalinistă a negat existența producției de mărfuri, a relațiilor marfă-bani în „noua orânduire socială”, considerând că generalizarea proprietății socialiste modifică total natura și mecanismele schimbului de activități la scara fiecărei economii naționale, comparativ cu sistemul economic capitalist. Nu are rost să intrăm – nici pe această temă – în detalii. Fapt este că respectivele „teze” s-au revizuit, între timp, recunoscându-se că operațiunile de vânzare-cumpărare a bunurilor și serviciilor implicau existența unei piețe, în înțelesul clasic al cuvântului. Numai că, în stabilirea relației dintre plan și piață au fost introduse tot felul de „nuanțări” pornindu-se de la superioritatea (chipurile) relațiilor de proprietate socialiste.

Ca să o iau „pe scurtătură”, apropiindu-mă de „Epoca de Aur”, trebuie să spun că în perioada de relativă și contrariantă liberalizare (1965-1970) a fost posibil ca unii economiști români (cutez să mă număr printre ei, dovadă stând cărțile și articolele pe care le-am publicat) să pledeze deschis în susținerea ideii că se impunea reconsiderarea rolului pieței în socialism. Parțial, chiar N.C. a acceptat diferite formule de introducere a unor relații de piață în economia românească. La scurt timp, a schimbat, însă, „macazul” pentru a ajunge să afirme că „nu putem slăbi, sub nicio formă, conducerea unitară a activității pe baza  planului unic”. Mai clar nici că se putea! Cât privește „noul mecanism economico-financiar” se cere precizat că toate elementele componente, precum venituri și cheltuieli, impozite, credite, dobânzi, beneficii, rentabilitate, erau prevăzute în plan. Or, am văzut (și vom mai vedea) că la componentele amintite și la multe altele, ultimul cuvânt îl avea N.C. Sigur, problema de fond rămânea aceeași, și anume ceea ce considera chiar K. Marx că este valabil în orice economie în care aveau loc operațiuni de vânzare-cumpărare: numai prin mecanismele pieței are loc recunoașterea caracterului social al muncii cheltuite de producători. Astfel, se verifică utilitatea socială a muncii depuse.

Miezul întregii problematici îl constituia formarea prețurilor pe piețe concurențiale, prin jocul cererii și ofertei. În absența unei asemenea piețe (evident, imperfecte, din start) devenea iluzorie orice tentativă de a împăca apa cu focul (și capra și varza într-o altă variantă). În același timp, așa cum o atesta experiența altor țări „socialiste” (experiența Chinei în această privință a fost și este fabuloasă), recursul la mecanismele economiei de piață a ameliorat starea economiei și, implicit, condițiile de trai ale populației. Era esențial să se ia în considerare că prețul, în condițiile pieței libere, reflectă atât estimarea valorii prin prisma utilității, cât și estimarea rarității bunurilor și serviciilor, respectiv costul lor. Aceste caracteristici nu aveau cum să fie materializate în economia „socialistă” de tip stalinist, deoarece funcționa sistemul planificării prețurilor la cvasitotalitatea bunurilor și serviciilor supuse procesului de vânzare-cumpărare.

Propaganda oficială punea accentul pe cuvântul „nou” pentru a sublinia „originalitatea” concepției lui N.C. și în materie de gestiune economică. La o privire mai atentă, constatăm că, de fapt, se schimbau doar denumirile, esența fiind mereu aceeași. Astfel, prin Decretul nr. 199/1949 (primul an de planificare centralizată a economiei românești) se legifera conceptul de „gospodărire chibzuită”, care nu era altceva decât traducerea cuvântului rusesc „horzasciot”; apoi, peste ani, în 1971, prin Legea nr. 11, se acredita termenul de „gospodărire economică”, iar în 1978, prin Legea nr. 5 se vorbea numai despre „Autogestiune economico-financiară”. Așa cum voi avea prilejul să mai precizez singurele noutăți autentice au constat în întărirea planificării hipercentralizate, în generalizarea controlului conducerii supreme bicefale asupra întregii vieți economico-sociale din România „Epocii de Aur”.

 

NU AUDE ȘI NU LE POTRIVEȘTE. Chiar dacă documentul la care voi face trimitere în continuare nu se referă expres la anul 1989, cititorul va constata lesne că informarea lui N. Ceaușescu în legătură cu stările reale din economie a fost, în anumite etape, suficient de concludentă pentru a lua măsuri, la timp, în cunoștință de cauză. Așa cum am mai menționat (însă, în treacăt) fenomenele deosebit de negative care s-au agravat în 1989 au fost semnalate „în fașă” la începutul deceniului într-un Memoriu prezentat lui Nicolae Ceaușescu, la 16 iulie 1982, de profesorul (actual academician) Emilian Dobrescu, numit președinte al Comitetului de Stat al Planificării (CSP) la 26 martie 1981, textul referindu-se la teme „perene” (valabile mai abitir în 1989). Astfel, ocupându-se de situația din energetică, afirma:

 

Rezervele nu pot fi constituite prin scăderea consumurilor specifice. De altfel, chiar normele de plan pe anul 1982 s-au depășit în semestrul I cu peste un milion de tone combustibil convențional. În aceste condiții, echilibrarea pe baze reale a balanței energetice impune reconsiderarea (în sensul reducerii) a unor sectoare energo-intensive”.

 

Or, N.C. a procedat exact pe dos; a aprobat în anii următori investiții taman în respectivele sectoare, între care și în unitățile din Combinatul Siderurgic Hunedoara. Un alt extras din Memoriu este și mai concludent:

 

„Experiența din anii trecuți a demonstrat că planificarea unor creșteri de producție fizică fără capacitățile necesare și includerea lor în balanțele materiale nu numai că nu a exercitat un rol mobilizator (aluzie directă la solicitările lui N.C. – T.B.), ci – dimpotrivă – a contribuit la dezorganizarea aprovizionării tehnico-materiale, cu efectele bine cunoscute”.

 

Și ca lucrurile să fie mai clare, autorul Memoriului semnala (ceea ce era – și în 1989 – pe deplin valabil în cazul județului Hunedoara, vizitat, din nou, cum am mai precizat, în zilele de 21-22 martie 1989):

 

„România dispune de capacități excedentare de prelucrare siderurgică. Îndeosebi la profiluri mici și mijlocii, sârmă, tablă mijlocie și groasă, inclusiv bandă laminată la cald. Prețurile actuale de export la aceste categorii de produse nu acoperă costurile, uneori nici la cheltuielile materiale. De aceea, nu numai din motive energetice, ci și valutare, producția de oțel ar trebui menținută cel mult la nivelul anului 1982.” (Ceaușescu dorea s-o sporească în 1983 și în perioada următoare)

 

După câteva luni, la 1 noiembrie 1982, Emilian Dobrescu a fost „eliberat” din funcția de președinte al CSP. Concluzia Memoriului explică, în mare măsură, decizia lui Nicolae Ceaușescu:

 

„Experiența a demonstrat – de altfel – că forțarea ritmurilor cantitative în condițiile unor deficite de materii prime și surse energetice, precum și ale lipsei de desfacere la unele produse, determină scăderea eficienței economice, accentuarea dezechilibrelor în cadrul economiei naționale sau creșterea datoriei externe (soluție absolut exclusă în împrejurările actuale) cu consecințe și asupra nivelului de trai.”

 

Teribil avertisment! N-a avut, însă, niciun ecou în sfera „gândirii economice” a celui care, cu mai bine de patru ani în urmă, devenise „doctor în științe economice”.

 

 

 

 


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *