1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. Strict interzis accesul în „culise”

15  – 21 aprilie

COADA DRACULUI. Indicația primită de la Secția de Propagandă și Presă a CC al PCR suna scurt și limpede „să nu vă pună dracuʼ să prezentați cum s-a ajuns la datoria externă și cum s-a achitat acum!”. Nu mi s-au oferit explicații în legătură cu interdicția formulată atât de expresiv: colegii care realizau emisiunile de politică externă „au suflat și în iaurt”. Și atunci când se refereau la povara datoriei care sufoca țările în curs de dezvoltare „se fereau ca dracuʼ de tămâie” să se evoce modul în care au contractat și au cheltuit împrumuturi înrobitoare. Nu cumva să fie intepretate ca… aluzii.

Era clar: plebea nu trebuia să cunoască toate datele nefavorabile din trecut, inclusiv „istoricul” procesului de îndatorare, deoarece în acest fel afla câte ceva despre mecanismele decizionale ale căror efecte se vedeau, se simțeau la tot pasul. Mai ales ne era interzis să recurgem la o retrospectivă a fazelor care au marcat relațiile României cu FMI și B. Am amintit în episoadele anterioare despre preliminariile acestor faze. Acum, se impune să mă ocup – tot pe scurt – de primele consecințe ale punerii în aplicare a acordurilor aferente.

În a doua parte a anului 1981, practic, România ajunsese în pragul falimentului economico-financiar. Se înregistraseră datorii externe restante de circa 1,2 miliarde de dolari, așa că mai era un singur pas ca țara să fie declarată oficial în incapacitate de plată, ceea ce însemna, între multe altele, sechestrarea și confiscarea tuturor activelor românești din străinătate (mărfuri, conturi bancare blocate, nave, avioane, camioane, toate trecute în proprietatea celor care acordaseră credite, adică, nu mai puțin de 15 guverne și 230 de bănci comerciale). Bineînțeles, în aceste condiții, nici vorbă nu mai putea fi de contractarea altor împrumuturi. România se afla, deci, scoasă efectiv din circuitul economic mondial. Spun prea puțin dacă afirm că situația ajunsese la cota unui dramatism extrem.

Mai mulți autori, în special Radu Negrea, Ion Alexandrescu, Mircea Malița și Theodor Stolojan, au descris (uneori cu lux de amănunte), starea de panică, de derută, de neputință a unicului decident național, declanșată de avertismentele șefului Trezoreriei americane și conducătorilor FMI și BIRD, precum și de măsurile luate de bănci de anvergură globală pentru o masivă retragere a depozitelor și suspendarea liniilor de credit.

În aceste circumstanțe, autoritățile de la București s-au adresat oficial, la 3 noiembrie 1981, principalilor creditori străini cu solicitarea expresă de a amâna achitarea ratelor serviciului datoriei nu numai pentru ceea ce rămăsese de plată în anul respectiv, ci și pentru perioada imediat următoare (1982-1983). Era o cerere disperată cu șanse de a i se da curs numai și numai în cazul în care România accepta condițiile foarte dure ale unui program de redresare economico-financiară, bine cunoscute. Până în martie 1989, România a fost obligată să plătească în contul datoriei externe nu mai puțin de 23 miliarde de dolari. Repet:  23 miliarde de dolari!

Anunțul oficial (public) referitor la decizia de a se plăti, în avans, datoria externă a fost pregătit cu multă „grijă”. Astfel, la 7 septembrie 1985, N.C. a lăsat să-i „scape… porumbelul”: În interviul acordat revistei egiptene „October” a precizat că datoria externă ajunsese la 10 miliarde de dolari, în condițiile în care se practicau dobânzi exagerate, iar politica financiară a principalelor puteri industrializate „a creat foarte mari greutăți și a făcut, de fapt, imposibil să se mai recurgă la credite”. Era pentru prima dată când exprima public, tranșant o asemenea poziție, numai că a mers mai departe și a declarat: „Am hotărât să nu mai apelăm la credite străine și să trecem la rambursarea, în cât mai scurt timp posibil, a acestor credite.” Mai mult decât atât: a anunțat că are intenția ca, până la sfârșitul anului 1985, să se diminueze, cu aproximativ 50 la sută, totalul creditelor existente în 1980, iar în următorii 2-3 ani (până în 1988?) să se lichideze complet întreaga datorie externă. Este de mirare că toate aceste declarații au trecut nesesizate la întreaga lor gravitate nu numai în țară, ci și în străinătate.

Sigur, procesul descris a fost mult mai complicat, mult mai contorsionat, dar m-am străduit să comprim fazele componente pentru a nu extinde excesiv și acest episod al retrospectivei. Sper că elementele esențiale au fost incluse în „narațiunea” mea.

SLALOM PRINTRE STÂNCI SUBMARINE. Decizia lui N.C. avea să fie pusă în „operă” prin noi și noi măsuri draconice, ceea ce însemna că, în câțiva ani, țara urma să intre într-un regim de austeritate și mai severă.

Din motive de spațiu tipografic, nu mai trec în revistă tot ceea ce s-a întâmplat în raporturile României cu exponenții cei mai importanți ai pieței financiare internaționale (FMI, BIRD), cu ai principalelor bănci din lume și mă opresc la începutul anului 1988, când, în disperare de cauză, Nicolae Ceaușescu a insistat ca țările creditoare și amintitele bănci să reducă datoria externă inițială și dobânzile, astfel încât să ușureze situația României care devenise aproape de nesuportat.

În cursul negocierilor, viceprim-ministrul Neculai Ibănescu și guvernatorul BNR Florea Dumitrescu (debarcați, cum s-a văzut, peste un an, din funcțiile pe care le-au deținut, fără să se ia în considerare contribuțiile lor notabile la promovarea intereselor țării) au susținut necesitatea de a se acorda României înlesniri semnificative prin reducerea soldului creditului nerambursat și efectuarea unor plăți anticipate fără niciun fel de costuri suplimentare, cu toate că șansele acceptării unor asemenea propuneri erau, practic, nule. În pofida dificultăților, negocierile au continuat sub semnul acelorași deziderate – cel puțin nerealiste – stabilite de liderul suprem.

La 14 ianuarie 1988, N.C. a aprobat încă o Notă prin care se menționa intenția de a se urgenta negocierile privind reducerea datoriei și a dobânzilor. Total neinspirat, a impus să se transmită avertismentul că „până când nu se negociază reducerea datoriei și a dobânzilor cu băncile și organismele financiare internaționale nu se mai plătește nicio rată de credite și nici dobânzi”. Bineînțeles, o asemenea amenințare nu i-a impresionat pe „adrisanți”. Cu toate acestea, la 21 ianuarie 1988, N.C. a fost informat că se amânase, din nou, o decizie privind solicitările României, ca un act de  nedezmințită bunăvoință. Au urmat negocieri crâncene, care – până la urmă – l-au determinat pe decidentul unic să aprobe plata a ceea ce se cerea, de data aceasta ultimativ, de FMI, BIRD și băncile creditoare.

Era pus în fața unei alternative copleșitoare: să recurgă, pe mai departe, la „strângerea șurubului” sau să răspundă cererilor de pe piața financiară internațională de a purcede neîntârziat la conceperea și aplicarea unor măsuri radicale de descentralizare, de alocare a resurselor într-o altă viziune, cea specifică economiei de piață. Cum s-a văzut și cum se va mai vedea, N.C. a optat pentru prima variantă. Indiferent de intențiile lui, România a rămas și avea să rămână dependentă financiar de factorii externi, mai ales de piețele occidentale. De aici, a apărut un paradox semnalat de profesorul Victor Axenciuc. În lucrarea sa intitulată „Introducere în istoria economică a României. Epoca Modernă” remarca următoarele:

„România săracă în capitaluri, aprovizionată din exterior cu sume însemnate, deci importatoare de capital străin pe termen lung, devenea exportatoare de capitaluri – sub forma dobânzilor etc. – de o parte din venitul său național, mare parte fără echivalent, ceea ce perpetua atât insuficiența în țară a capitalurilor pentru dezvoltare, cât și subdezvoltarea economică.”

Cadrul intern și extern conturat de paradoxul evocat a avut, la începutul anului 1989, o fază de acutizare maximă.