Boema. Cronica unor întâlniri memorabile

Sile Pozaru’, nostalgic utemist și brigadier

Aflându-mă, după cum v-am povestit în textul anterior, la Iași, am profitat de ocazie și am purces la o străpungere a șoselei până la Lacul Roșu, adică trecând prin Piatra Neamț , prin Bicaz și apoi prin Cheile Bicazului. (Pentru corecta informare a celor interesați, fac precizarea că întregul nostru echipaj de pelegrini a respectat cu strictețe restricțiile în vigoare și că nu s-a abătut cu o iotă de la severele limitări.)

Nu mai văzusem, mărturisesc, de ceva vreme plaiurile nemțene, așa că este de la sine înțeles de ce, pe drum, m-au năpădit felurite și emoționante amintiri, printre care și cea la care mă voi opri în însemnarea de față. Era prin octombrie 1976 când, ca ziarist la „Scânteia Tineretului”, am venit aici pentru a scrie despre brigadierii de la Șantierul tineretului de la Tașca. Șantier al cărui obiectiv era construirea unui baraj care să asigure captarea secundară a râului Bicaz în lacul principal și a unei galerii de aducțiune derivată din acumularea nou construită. Am detaliat intenționat fișa tehnică a obiectivului pentru a se putea înțelege importanța sa economică și a evita reprezentările voit simplificatoare despre aceste șantiere, unde au muncit și s-au format generații de constructori ai unor valori reprezentative ale României acelor ani.

Firește, dată fiind importanța deosebită a șantierului de la Tașca, am venit însoțit de Vasile Ranga, fotoreporter de excepție din echipa de ași a ziarului (alături de Emil Plecan, Valeriu Tanasoff, Ioan și Gheorghe Cucu), acesta având, în plus, și alte două calități de care aveam mare nevoie. În primul rând, era de origine din județul Neamț, așa că era un bun cunoscător al oamenilor locului și al obiceiurilor lor. În egală măsură, Vasile- supranumit și Nea Silică sau Sile Pozaru’ – fusese, el însuși, cu două decenii în urmă, brigadier și fotoreporter la ziarul brigadierilor care construiau Hidrocentrala de la Bicaz.

Mergem noi, prin urmare pe șantier, însoțiți de Ioan Strugaru, instructorul CC al UTC pentru județul Neamț (cel care, peste un deceniu, avea să fie redactor șef al ziarului până în decembrie 1989)și ne punem pe treabă. Pot să par unora dintre cititori ușor liric sau chiar siropos, dar trebuie să spun că, din momentul în care Nea Silică a intrat pe șantier, el a fost cuprins de un elan nemaipomenit și de o chemare teribilă a lucrului bine făcut, așa cum deprinsese, și el, aspra lecție a șantierului. Trăgea cadru după cadru și pariez că nu au fost secvențe reprezentative care să îi fi scăpat. În schimb, gazdele, copleșite bag seama de importanța descinderii noastre, uitaseră de un mic amănunt. Mic, poate, pentru alții, dar nu și pentru Silică: adică să adauge explicațiile din teren cam o sută ( cel puțin) de grame de votcă. Drept pentru care, Sile Pozaru’ a plecat dezamăgit. Dezamăgire pe care, la întoarcere, le-a împărtășit-o instructorului CC al UTC și activistului de la județeană.

Motiv pentru care, ajunși în Piatra Neamț, ne-m oprit la Clubul tineretului, la al cărui bar credeam că se poate rezolva și setea lui Silică. (Sete, desigur, și la figurat și la propriu.) Numai că, ghinion de neșansă!, barul era închis. În schimb, într-o sală în care se oficiau acele „căsătorii uteciste”, pe biroul pe care era așternut un fel de steag roșu, stăteau doi tinerei care încinseseră o partidă de table. Asta a fost scânteia de care avea mare nevoie Sile Pozaru’ ca să îi aprindă flacăra exigenței politico-ideologice!
— Cuuum, a strigat el din rărunchi, de asta am fost eu brigadier la Bicaz ca să ajung să văd doi puștani jucând table și stând cu (se înțelege cu ce n.n.) pe drapelul iubit al partidului nostru?!

După care a dictat:
— Mergem acum, imediat la Comitetul județean de partid, direct la tovarășul Petru Enache ca să îi arătăm fotografiile!

(Pentru edificarea mai tinerilor cititori, precizez că este vorba despre Petru Enache, activist de partid care a îndeplinit funcția de Prim Secretar al CC al UTC, până în decembrie 1967, deci înainte ca Ion Iliescu să preia acest mandat și, care, ulterior, potrivit principiului numit rotația cadrelor, a fost trimit la Roman, prin vicepreședinte al Consiliului Municipal. Ulterior, Petru Enache a devenit secretar cu probleme organizatorice la județeana de partid Neamț, apoi prim secretar al județului. De unde a fost trimis prim secretar la județeana Iași a PCR- de data aceasta, după Ion Iliescu!) și, parcă prin 1982, a fost numit secretar al CC al PCR și vicepreședinte al Consiliului de Stat, decedând, potrivit unor surse neoficiale, în urma unui conflict cu Elena Ceaușescu! La vremea când realizam această documentare, Petru Enache era secretar II al județenei de partid Neamț și răspundea , pe linie de partid, de organizația județeană UTC.)

Având, așadar, în vedere cine era cel căruia Sile Pozaru’ voia să îi prezinte fotografiile cu un conținut atât de… neprincipial, alerta însoțitorilor noștri era la cote ridicate. Din fericire, exista și o soluție de avarie: la bufetul hotelului partidului, unde eram cazați subsemnatul și instructorul CC al UTC. Față grea, de felul său, Silică locuia la Hotelul „Ceahlăul”. Luăm noi primul rând a câte o sută de votcă fiecare și părea că intempestivul nostru se mai liniștise. Părea numai!, pentru că văzând că paharul se golește, Sile și-a reactivat tirada:

— Cuuuum, de asta am fost eu brigadier la Biza? și dă- i și luptă și dă-i și luptă! Și tot așa până s-a făcut de 500 de grame. La el!…

Cu asta, Silică părea a se fi îmbunat, așa că directorul clubului și metodistul, care suportaseră contravaloarea pecuniară a clemenței, au plecat să îl conducă pe Maestru la hotel. Nu mică ne-a fost, însă, mirarea când a doua zi, la prima oră, i-am găsi pe amândoi pe hol la CJ al UTC, așteptându-mă cu mare nerăbdare:
— Tovarășe ziarist, mi-au deslușit ei motivul vizitei matinale, aseară ne-or încercat ceasurile rele. L-am condus pe Maestru la hotel, dar pe drum s-a întâlnit cu niște vechi prieteni și a vrut să sărbătorească evenimentul. Dar, la bar, nu mai aveau votcă, aveau doar whisky din acela cu 50 de lei suta de grame. Și ori de câte ori se golea paharul, Maestrul iar scotea pe masă aparatul de fotografiat. La sfârșit, pentru că nu aveam la noi bani destui ca să achităm nota, am dat fuguța la club și am luat din banii de la încasări. Ne-om gândit că la leafă îi punem la loc, dar azi dimineață ne-o anunțat că o sosit un revizor de la CC al UTC și vine ață tocmai la noi, la club.

Veste sumbră, care s-a și adeverit, dar, de data asta, revizorul nu mai era personajul celebru al lui Gogol, ci Petrică Fâciu, de la secția de gospodărie a CC al UTC proaspăt deschis la Neamț, băiat de toată isprava căruia i-am și povestit tărășenia și i-am cerut o mică păsuire până la acoperirea subitei lipse în gestiune. Noroc, mare noroc, că la fondul de urgență al CAR-ului aparatului retribuit al Comitetului județean Neamț al UTC existau niște bani disponibili, de unde cei doi uteciști greu încercați de setea lui Sile Pozaru’- sete de dreptate, evident!- au reușit să acopere gaura neagră din gestiune.

Bineînțeles că atunci când l-am reîntâlnit pe Silică al nostru, ceva mai pe la ora prânzului și i-am adresat o colegială dojană, răspunsul a venit la țanc și foarte drastic:
— Foarte rău ați făcut! Nu trebuia să îi ajuți, fiindcă ăla numai whisky autentic nu era. Poșircă, ce mai!…