România, țara lui Covid. „M-am trezit jucând într-un film horror împotriva voinței mele”

Deși am făcut liniște o perioada, mi-am adunat puterile pentru a relata o experiență a „contextului pandemic”, o experiență personală ce m-a convins că frică cea mai mare este aceea de sistem, de putregaiul și dezinteresul social. Din păcate, noi facem sistemul și tot noi îl tolerăm așa disfuncțional.

Să începem cu într-o zi….Într-o zi, pe înserat, soțului meu i s-a făcut brusc rău și a accesat serviciul de urgență. Ei, cred că nu e greu de ghicit, nu? COVID. Buuun. Și a început haosul și cele mai negre temeri ale mele au prins viață. Ca atunci când te uiți la un film horror și te trezești jucând în el împotriva voinței tale.

La 2 zile copilului meu i se face rău, cu febra înalta, vărsături, diaree, cianoză, tremur… o imagine oribil de privit. Sun la Urgențe și mi se spune să mă deplasez să iau un test pentru a testa copilul. Eroare nr 1. Multă apă a curs pe toate râurile cât au vorbit la TV despre contacții care trebuie să stea izolați. Doamna doctor probabil că nu se uită la TV și atunci îmi cere să ies să iau un test să recoltez la copil. Aici aș bifa eroarea nr.2. Nu cred că eu sunt în măsură să recoltez, dar mă gândesc că așa aiurea s-au făcut toate recoltările de avem sute de infectați. Recit poezia psihotică a mass mediei. Sunt contact, nu pot ieși… bla bla. Replica doamnei doctor este: „Trimiteți pe cineva după un test… dar chiar vreți să va testați?” Nu, nu doresc să mă testez. Doresc asistență medicală pentru copilul cu 39 de grade. Închid, întrucât conversația nu duce nicăieri. Între timp mă sună DSP pentru ancheta epidemiologică a soțului. Contacți, rute, aceeași poezie ce frizează ridicolul, neîncredere, multiple repetiții ale doamnei care insistă de cel puțin 5 ori asupra faptului că nu m-am întâlnit cu nimeni. Așa sunt eu, cu înclinații schizoide și probabil tulburări în sfera socială. Insist într-o discuție nesfârșită asupra faptului că nu am ieșit, am respectat măsurile și dinainte de îmbolnăvirea soțului. „De unde credeți că a luat soțul?”. Ei na, bateriile la globul de cristal s-au terminat. Nu știu, nu mă privește decât starea copilului pe care îl văd letargic, frisonând și plângând în brațe. Nu mă interesează statisticile. Îmi spune că va veni o ambulanță să ne testeze. Ajunge de la DSP, ne recoltează. Nu mă pot opri să nu observ spaima din ochi pe sub ochelarii de plastic aburiți. Păstrăm distanță, ne recoltează în pragul ușii, spre disperarea și angoasă celor doi domni care făceau curat pe casă scării și pe care nu i-am mai văzut în ziua aceea.

Spre seară, starea copilului se agravează, febra nu scade, sun ambulanță și pe o ploaie torențială care ne-a udat până la piele, trăgând bagaje și scutece după mine merg la spital, stăm în izolator și așteptăm rezultatele. Doar noi doi și vocile care se mai aud arareori după paravanele de plastic. Sinistru, mă simt abandonată într-o lume hâdă și ciudată. Și așteptăm… și așteptăm… și așteptăm, dormim pe un pat îngust sub ferestre care nu se închid, acoperite cu paturile găsite pe pat. Și trece și ziua următoare. Privesc pe geam oameni trecând prin față spitalului, oameni liberi care merg, vorbesc, depășesc poartă spitalului și își continuă alergarea. Se înserează în așteptare, iar rezultatele nu mai ajung. Sun la toate numerele DSP și ascult cu groază liniștea. Nimeni nu răspunde, în timp ce abandonul și disperarea cresc angoasant. Va fi încă o noapte de incertitudini și spaime despre cum va evolua starea copilului. Găsesc un număr de telefon de la un dispecerat de asistență COVID și sun. Am realizat 10 apeluri că să aud o voce care nu mă auzea. Cer rezultatele, explic starea copilului. Primesc un răspuns halucinant. „Nu înțeleg ce vreți de la mine”. „Rezultatele”. „Nu le am, la DSP se lucrează 8 ore”. „Bine și dacă pățește copilul meu ceva? Dacă moare?” Răspunsul a fost că exagerez, aștept să cadă un drob de sare și alterez cu agitația mea starea copilului. Vocea masculină mă asigura psihoterapeutic că dacă va muri mă voi obișnui cu ideea că am făcut tot ce a depins de mine. Am plâns hohotind de neputință, furie și disperare. În aceeași seară au ajuns rezultatele după ce mi-am strigat în telefon furia și groază. Mie nu mi s-a spus nimic oficial, aceeași doctoriță din ziua precedentă ce mă invită la spital să îmi iau testul în buzunar să îmi testez singură copilul. Am știut datorită unei prietene bune. Dar nu am spus nimic, ne-am întins amândoi pe patul îngust și scurt, și am adormit în timp ce certitudinile vieții se transformau în aburi înghețați.

Ne-au trezit la 12 noaptea să ne ia izoleta, după 30 de ore de haos. Brusc eram contagioși și necesitam îngrijire. Am replicat că acum pot face autostopul, nu mai este necesară ambulanța. Am ajuns la spitalul de boli infecțioase din Iași. Îmi amintesc privirea peste ochelari a unui pompier obosit, trist și îngândurat. Îl întreb de pe locul meu din spatele ambulanței dacă se simte bine. Pare atât de împovărat și istovit. Își spune oful în câteva cuvinte. Are 24 de ore de când e în picioare, asistă neputincios la suferință și urgie, apoi în timp ce închide ușa mașinii se întoarce și mă întreabă „Dvs sunteți bine?” Îi răspund că da, realizez că are nevoie de încurajare. Eu le pot duce pe ale mele, dar am simțit că în acel moment ne-am sprijinit unii pe ceilalți, pentru un moment, în haosul neputinței și al incertitudinii am creat un fir de punte de stabilitate.

Pe drum se văd doar vârfurile pomilor, bebele a adormit în brațe iar eu încerc să mă ghidez după suișurile drumului pe unde am ajuns. Mașina se oprește brusc, se deschid ușile și ne așteaptă vreo 5 persoane îmbrăcate, ne cer documentele și ne conduc la salon. Un salon pe jumătate plin în care încerc să adorm un copil de un an. Pacienți de toate felurile, ipohondri, gravi. Îl plimb pe hol până adoarme. Dimineață încep tratamentele, tratament la care eu mă opun întrucât sunt ok, nu am nimic simptomatic. Dar pentru ei este nerelevant. Dau Kaletra atât lui bebe cât și mie. Observ că sunt trei saloane pline, aproape 30 de oameni la 2 băi și la o chiuvetă care se improvizase a fi duș. Adică făceai duș în mijlocul băii ca la cort și apoi strângi apa cu mopul deoarece canalizarea nu era prevăzută pentru așa ceva. Transpirai și te întorceai în salon, unde erau 35 – 37 de grade. Aerul condiționat era pus de mobilă. Am încercat să explic că principiul fizic al aerului nu e cel de contaminare. Nu a contat. Copilul meu s-a umplut de bube diagnosticate de personal că fiind de la căldură, dar fără a remedia situația. A regresat enorm, nu a mai vrut să mănânce, a mâncat doar lapte praf și iaurturile care mi le aduceau prietenii și care până erau urcate sus pe etaj erau deja aproape alterate. Am cerut un blender sau un robot că bebe e mic și are nevoie. Am fost refuzată. Dar în schimb ne-au încuiat pe etaj, eram 30 de oameni la o baie, în 35 de grade, nespălați, cu haine murdare de stat, cu mâncare oribilă și puțină, fără posibilitatea de a-mi hrăni copilul. Nu a pus nimeni un stetoscop pe el sau să îi ia o temperatura. Doar mă întrebau pe mine dacă face febra. A început să aibă niște mișcări necontrolate, că niște spasme, se trezea frisonând, corpul lui micuț fiind incapabil să se adapteze la niște temperaturi sahariene și la o lipsa a igienei. Îl spălăm într-o chiuvetă care se ștergea în sictir o dată pe zi, deoarece doamnele infirmiere erau stresate de condițiile de lucru, de purtatul combinezoanelor. Flituiau în dreapta și în stânga să termine mai repede.

Cu toate acestea îmi amintesc un domn infirmier care mi-a cumpărat apă în prima zi de internare, din banii lui, pentru că nu avea voie să ia bani de la noi, cei leproși și infectați. Îmi amintesc privirea caldă și sigură peste masca de protecție și vocea aproape terapeutică, caldă, blândă și securizantă. Muncea cu calm și fredona un pasaj muzical, mereu același. Bătea în geam și se juca cu bebe prin sticlă. Așa făceau și alte doamne care îi atrăgeau atenția doar pentru a-l distra. Îmi amintesc o noapte agitată cu un pacient grav, agitat și acest domn infirmier care s-a îmbrăcat în combinezon și a intrat. Aceeași voce caldă, neașteptat de liniștitoare, o ancora în gâtlejul infect al unui sistem coercitiv și inuman, am simțit cum îmi aplanează temerile și îmi da speranța. Atât aveam….

Rețin că am spus asistenților că îmi este rău de la medicație și îmi dădeau exemple de pacienți care vărsau de 50 de ori. Serios? Mergeam noaptea și trezeam o altă pacienta să supravegheze copilul cât vărsăm eu de 6 – 7 ori pe seară. Nu îl mai puteam purta în brațe, devenisem din suportul care trebuia să fiu pentru el o epava fizică din pricina tratamentului.

Am fost izolați, puși în detenție, în condiții inimaginabile de stres, căldură, lipsa igienei, expunere la cine știe câte mii de alți germeni. Cu o zi înainte de a pleca, o doamna infirmieră a șters o pacienta care avea diaree, a scăpat sau lăsat șervețelele umede murdare pe o aleză din față ușii pe care a murdărit-o de fecale și a lăsat-o așa, a aruncat cu clor pe ea. Iar pe acolo circulă copilul meu, punea mâinile pe jos, cădea și se udă de clor sau cine știe ce alte substanțe. Zăceau pe jos saci galbeni cu deșeuri, resturi de mâncare, șervețele cu sânge, așternuturi murdare. Se făcea curat o dată pe zi. Asistenții intrau la tratamentul de dimineață, la vizită și seară. Iar până dimineață anamneză și evoluția se desfășurau la geam sau la telefon. Trebuia să avem noi grijă unii de alții. Am făcut evaluări psihologice în salon la bătrâni cu demență, bătrâni agresivi, cu fenomene de sundown effect specifice deteriorării din demență, i-am păzit să nu sară din pat, am asistat ipohondrii și atacuri de panică nocturne într-un aer irespirabil, am plimbat copilul 2 nopți pe hol în timp ce acesta plângea din toți rărunchii, de foame, de frică, de disconfort, sau cine știe din ce alt motiv.

Mă uit în urmă și îmi dau dreptate mie. COVID-ul este nesemnificativ comparativ cu un sistem putred, defect, mizerabil, care conduce și instigă la dezumanizare și război împotriva firii. Acesta este meritul virusului. A reușit să scoată latura animalică a fiecăruia, reîntoarcerea la trebuințele bazale, a eliberat frâiele inconștientului, a scos lupii din temnițele sufletului și le-a dat drumul în adâncul eului.

Niciodată nu am trăit neputință mai mare uitându-mă la copilul meu pe care nu îl pot ajută deoarece sunt încuiată pe etaj, fără posibilitatea de a-l alimenta corect, de a-l spală, de a-i asigura un confort. Trebuia să îl țin cu forță să îi administrez o medicație oribilă, nocivă, fără să fiu informată, fără să mi se explice, fără să știu efectele ulterioare. Mă plimbam cu el în brațe și la capătul disperării aveam senzația că nici Dumnezeu nu mă mai aude și nu mai vrea să negocieze cu mine. Mă uităm la el când adormea și mă rugăm la ceruri, ca, deși nu îmi răspunde, măcar să mă asculte, și orice plan de distrugere ar avea cu fiul meu să îl convertească înspre mine. Atât îmi mai rămăsese dincolo de neputință. Să repet obsesiv divinității să mă ia pe mine și să îl lase pe el dacă acesta era planul vieții. Și pentru prima dată după mulți ani, mi-am dat seama de certitudinea singurătății și de lacrimile care nu se mai opreau.
Au fost zile și nopți pe care nu le pot descrie dar care din păcate au făcut parte dintr-o asistență medicală. Nu mi-am imaginat vreodată că voi apucă ziua în care să mă traumatizeze un spital și nu un virus. Și încă psihoza socio-politico- medicală va continua.

Deși avem vreo 3 săptămâni de când suntem acasă încă ne recuperăm. Soțul meu e aparent compensat emoțional, deși furios că a stat închis, copilul nu mai este așa sociabil, se ferește de străini, încercăm să ne realimentam corect, eu mă chinui cu simptomele digestive post-tratament. Le-am tot specificat că am probleme digestive, și chiar dacă nu aveam, era important să nu am nici atunci, deoarece trebuia să îmi port bebele în brațe și să fiu un sprijin pentru el, nu să îl încredințez la străini că eu să îmi petrec noaptea vărsând în baie de la Kaletra lor. I-am întrebat de ce tot insistă să iau tratament dacă eu nu am nici un simptom, iar copilului i-au dispărut simptomele cât eram în izolator înainte de a ajunge la infecțioase. Mi-au spus că cei asimptomatici trebuie să ia tratament și nu cei cu simptome. Am întrebat și eu dacă e din cauza că nu le iese statistică la morții de virus și atunci trebuie să adauge pe cei cu Kaletra. E trist să fii statistică, să nu exiști, până la urmă, în lumina veșniciei, nu contează două vieți în plus sau în minus.

(Sursa: Pagina Ada Filipescu)