Vorba dulce mult aduce

„V-am spus că sunt om de cuvânt”, mi-a zis în pragul ușii și mi-a zâmbit cu ochii. Mi-a zâmbit și normal, doar că masca, degeaba scrie pe ea „zâmbesc”, oprește și bucuriile și ascunde tristețile.
Era curierul, pe care-l așteptam de dimineață și era seară. Făcusem comanda la Nemo Expres, de care nu am auzit până acum, dar sunt singurii care nu cer AWB tipărit. Și-or fi dat seama că nu tot poporul și-a cumpărat o imprimantă, să fie acolo, la o adică.

Am stat toată ziua în casă. Bine, nici nu aveam ce face, din două motive. Unu, că se negocia intens la Vila Lac guvernul și așteptam să iasă fum pe horn. Doi, că mi-a venit nefericita idee de a face ordine și am întors casa cu susu-n jos. Ba îmi blestemam zilele, ba pe partenerii care nu mai fac, naibii, coaliția aia. Deodată, îl aud pe Iohannis că se răstește, că a depășit faza de „dragi români”. Dacă ne-ar scrie pe WhatsApp, sigur autocorectu i-ar pune „draci”.

„Nu va exista nicio relaxare până când nu se vaccinează toată lumea. Dacă vreți să vă fie bine, de Sărbători stați acasă cu familia!”, a tunat Iohannis de pe laptop. Am oprit aspiratorul sau a amuțit singur. M-am repezit la mouse, am lovit paharul cu apă care s-a făcut țândări. Noroc că era gol și că cioburile aduc noroc. Adică, s-ar putea împlini ce am gândit în acel moment.

Oricum, putea anunța și că se leapădă de PNL, că mie îmi era gândul la curier. Pe la ora 16, am sunat la firmă. Mare minune! O doamnă amabilă. Bine, la cum s-a rățoit Iohannis la mine, putea și doamna. Dar ea a fost drăguță, a verificat, mi-a dat numărul curierului. Sun și în loc să aud o voce isterică, că doar nu aștepta cu sufletul la gură telefonul meu, o voce calmă mă salută cu „săru-mâna” și-mi spune că vine când poate. „De azi dimineață vă aștept”, zic și eu, dar fără reproș, mai mult disperare. „Știu, doamnă. Toată lumea mă așteaptă, mă simt ca Moș Crăciun. Mie mi se termină programul la 5, dar dacă v-am promis că vin, vin. Că oricum mai am de lăsat pachete, știu că oamenii le așteaptă”.

Și a mai trecut o oră. Constat că s-a întunecat, că ar trebui să merg până la magazin. Îl sun iar. Omul, la fel de vesel. Îmi spune să merg liniștită, că dacă ajunge mă așteaptă. Și mă asigură de trei ori că mă așteaptă. Mi-am făcut treaba și pe la 6 și un pic vine. Un tânăr. Pe el nu se vedea nici oboseală, nici lehamite, era vesel. L-am petrecut cu privirea până la lift. S-a întors și mi-a spus: „Doamnă, să fim sănătoși și să ne facem unii altora bucurii, asta e important. Că restul, toate trec”.

M-am așezat pe scaun și mi-a venit în minte imaginea poștașului pe care l-am întâlnit zilele trecute. Mergea, parcă abătut, cărând geanta imensă în care se găsesc tot mai puține scrisori și tot mai multe citații și facturi. I-am zâmbit și parcă a tresărit, apoi m-a salutat de parcă ne-am fi știut.

Mai încolo am dat peste un grup de femei care măturau trotuarul de frunze. S-au oprit, să nu mă prăfuiască. Le-am salutat și s-au întors mirate, apoi mi-au răspuns bucuroase, săltându-și puțin măștile flocăite de atâta purtat, ca să le pot auzi.