Arhiva Afectivă. Zeicu și cursul istoriei

Revoltat și refugiat în beci la auzul numelui rivalului, Rafailă zăbovi puțin pe cufărul lui de nisip, dar apoi, urcând spre bucătărie, mare îi fu mirarea auzind două noutăți: una banală, că Reta l-ar fi dorit ca soț, și alta minunată, că nevastă-sa apreciază sincer aplicația „dicționar multilingv” de pe androidul său. După răspunsul lămuritor dat Retei ciacâra, Uța lu’Miheț crescu considerabil in ochii bărbatului ei.

Iritat de ideea că Relu Săroi s-a înscris la un curs de felceri, Rafailă a considerat că momentul oportun e gata copt. S-a dus în camera din fundul casei, aia de oaspeți, plină de perne scrobite, clădite până în tindă. Câte erau, acolo adunate! O grămadă de pleduri și covoare țesute manual, chiar și unul adus de la Cisnădie. În dulapul cu trei oglinzi Comlemn, anii șaizeci, avea Rafailă raftul lui cu cămăși și pantaloni de ocazie. Nu erau mai mult de doi nădragi pe acel raft. Îi luă pe rând, cumpăni, și hotărî: ăștia, pantalonii de stofă! Ăilalți, blugii, erau cam purtați. Închise dulapul și cu pantalonii pe umăr porni spre șură. Acolo la răcoare, lângă stiva de lemne obișnuia el să se îmbrace de gală. Gândea că, în timp ce își pune hainele de oraș, e benefic să privească cerul și păsările.

Cerul, ca să-i meargă bine, și păsările ca să nu renunțe la independență. Fix ca păsările plecând spre țările calde, ca-n poza aia, așa vreau să fiu, zise Filă grăbind pasul. Ca în poza din cartea de citire, strigă cu glas tare spre grajdul lui Suzi, după ce împinse cu vârful sandalei un furtun legat cu sârmă, care sâsâia apă în calea lui.

În bucătărie, Raveca se chinuia să coase un nasture, iar Remus, în sfârșit, se bărbierea. Vetuța tocmai pusese un chec din plic la cuptor și butona. Avea de ales între un serial turcesc și unul românesc în reluare.
‒ La ce ne uităm pân-la urmă? întrebă Raveca rupând cu dinții ața nasturelui cusut.
‒ La serialul turcesc, îmi plac scenele de păruială, la hăl românesc s-arată moda de acu trizăci de ani, care e tare faină.
‒ Așe-i, aprobă soacră-sa. Femeile mai purtau ștrimfi de nailon, fuste, laibăre nu erau tăte cu jănuchii rupț de zici c-or căzut în vreo văgăună.
‒ Fiecare cu preferințele lui, zise Rafailă luând din mâna Vetuței telecomanda și închizând televizorul.
‒ Di ce închisăși, mișălule, televizoru fără să ne anunți?
‒ În casa mea fac ce vreau, când vreau!
‒ Așe?
‒ Lasă-l, mamă soacră, nu vezi că poartă nădragii ăi buni?
‒ Raveca, având pe nas doar ”ochelarii de aproape”, nu-l vedea pe Rafailă ca pe un nasture, da vedea că are pălăria pe cap.
‒ Dacă mă duc la oraș, o să vedeț voi dup-aia.
‒ Ce han tătar să vedem?
‒ Rafailă se aplecă spre Raveca, îi luă cu grijă ochelarii și spuse:
‒ O să-ți cumpăr unii noi.
‒ Ba nu. Îs buni ăștia. Nu vreau alții.

conversatie

Remus, bărberit și pieptănat, adăugă:
‒ Are dreptate, îs buni ochelarii. I-am lipit cu izolirband.
‒  Sunteți jalnici, le zise Rafailă, îndreptându-se spre pe ușă.

O liniște mirosind a ceva la cuptor și colonie de liliac de la obrazul lui Remus umplea bucătăria.
Din grajdul în care era cazată Suzi se auzeau niște sunete bizare. Nu era un muget obișnuit.
‒ Merg eu, zise Remus. Voi stați aici cu serialul vostru cu tot.

Ajungând la cotețul lui Zeicu, îl zări gol. Văzând ușa de la grajd larg deschisă se apropie cu pași largi ocolind noroiul. Grăbit, uitase să-și pună cizme de cauciuc. Ajuns la intrarea în grajd, auzind voci se opri o clipă. Trase cu urechea.
‒ Cum ai îndrăznit să vii aici fără mască?
‒ Ei asta-i bună!
‒ Răspunde!
‒ Dragă, am fugit să-ți spun să nu-ți fie frică de vaccin.
‒ Iar vine veterinaru? N-o mai fost de trei ani.
‒ Te-ai ramolit. De mai mulți ani. Ai uitat conflictul ăla cu puii? Cu gripa aviară?
‒ Ai dreptate. Deci care era ideea cu vaccinu?
‒ Eu nu mă opun. Dacă vor fi efecte secundare, m-am ocupat din timp. Am câțiva urmași la o stână izolată, așa că nu vor fi probleme.
‒ Bine, dragă.
‒ No, servus. Vezi ce faci cu laptele.
‒ Servus. Nici o grijă.

Spre uluirea lui Remus, ciobănescul Zeicu apăru din grajd, trecu pe lângă picioarele omului traversând alene curtea. Lanțul lui lung zăngăni o vreme pe sârmă, apoi se făcu liniște. Suzi, la locul ei molfăia un fir de fân, alungând cu coada două muște amnezice.