Nu cunosc tehnica scoaterii din carapacea de solzi a regelui mării

În Anglia m-am învățat să mănânc pește pescuit proaspăt din Marea Nordului. Îl cumpăram de la tarabe deschise din piață sau direct de pe plajele satelor, odinioară pescărești. Acei pești erau cei mai buni, să-i savurezi în aerul sărat al Mării Nordului, la o masă rustică de lemn cu scaune tot din lemn, sub cerul ușor schimbător, la cheremul norilor care se construiau și se deconstruiau din propria lor fragilitate. De cel pe care-l primeam fierbinte, învelit în hârtie sau ascuns într-o cutie de carton, cu sos tartar lângă chips, mi-e cel mai dor.
Așa a ajuns pentru mine peștele la un rang mai înalt decât carnea.

Interesant, cum am ajuns în Ardeal, în primele două luni am uitat de alimentul numit pește. Nici măcar nu mi-a lipsit. Am intrat, dusă de curenții unui trecut culinar – atât al familiei, cât și al zonei, cu obiceiurile culinare cunoscute mie, de acum 18 ani  și mai bine – într-o altă rutină. Adevărul e că nici nu știam de unde să cumpăr pește din acela adevărat, adică nu de supermarket, nici de păstrăvărie. Știam de păstrăvăria Albota, de unde cumpără lumea bună a Sibiului. Aveau tarabă chiar în piața Transilvania din Sibiu, dar proximitatea Mării Nordului mă nărăvise la peștele marin și oceanic. Obiceiurile de bon ton ale orașului de pe malul Cibinului nu mi-au putut stinge nostalgia de undițele lungi cu fire nevăzute-n mare, aruncate de pescari pe lângă corturi întinse pe dune de nisip și pietre rotunjite de valuri și sare.

Așa că am așteptat până am descoperit păstrăvăria din piața Cibinului. Un spațiu de trei pe trei metri, pe care îl poți rata, așa înghesuit cum este între alte magazine, poate doar o idee mai mari. Cred că i se spune La Peștioaica.

Acolo vinde și te servește o doamnă pasionată de citit și de cărți bune. Cred că se trage de undeva din sudul țării, mai pe la Dunăre, poate chiar Dobrogea, după trăsăturile chipului. Am întrebat-o dacă au clienți. Mi-a zis că da, au, și vechi și cei care descoperă locul. A văzut cum, de 22 de ani, gusturile sibienilor s-au schimbat, cum s-au dedat la pește, pe urmele celor din sud. Acum eu aș adăuga: ardelenii nu pot să uite de porc și de miel, prima lor dragoste. Chiar dacă fac și zamă de pește, din capete, cum a zis doamna de la Peștioaica.

Să cumpăr pești din Marea Neagră îmi dă un altfel de sentiment. Nu e nostalgie, e fascinația unui tărâm al necunoscutului în care stau pitite  amintirile, fără să iasă. Necunoscutul e mai tare, le ține bine, redate stadiului gestației, unde există fără manifestare ori formă… Bibanul mi-a plăcut cel mai mult. Încerc să mi-l imaginez pe pescar, dar nu pot. E Pescarul.

E pentru prima dată când curăț solzi de pește de un metru. Hai, că poate exagerez cu dimensiunile – cum lucrează poveștile pescărești în om, de cum ține un pește (viu sau mort) în brațe! Pot umple toată bucătăria de solzii aceia alunecosi și transparenți. Îmi sar pe față, mi se lipsesc de mâini, de haine. Degeaba șorț, că nu e echipament de Covid. Cu siguranță, nu cunosc tehnica scoaterii din carapacea de solzi a regelui mării.