Cafeaua de lângă stânci. Domesticirea timpului

În secvența unui film realizat de Horia Alexandrescu, în 2005, la Sfântul Munte Athos apare la un moment dat maestrul Ion Cristoiu fierbând cafea la un mic arzător de camping. Având drept fundal stâncile și vegetația de la Athos scena se desfășoară într-un chioșc amenajat pentru vizitatori. Secvența poate fi urmărită în pastila următoare:

Nu cred să fi cunoscut vreodată un mai mare profesionist al noțiunii de „clipă”, „moment”, dovedind în cuvinte precise întreaga încărcătură de inedit a „clipei”, „momentului”.
Maestrul Ion Cristoiu este un temerar colecționar de timp – începând cu tot soiul de ceasuri (cu sau fără cuc), imprimante, tablete, microfoane și multe alte „divaisuri” de ultimă generație, și continuând cu ceasurile gloriilor și înfrângerilor de tot felul petrecute în societatea de azi, de ieri, de acum un an sau de acum cinci sute de ani.

Preocupat de timp, în manieră nu atât gazetărească, scriitoricească, ci în primul rând filosofică, istoricul clipei Ion Cristoiu a reușit o rară performanță – domesticirea timpului.
E o mare artă să simți când timpul poate fi strunit. În vorbirea de azi, a devenit un clișeu expresia „să știi să gestionezi timpul”. În cazul istoricului, timpul nu este gestionat, ci convins. Timpul poate fi antrenat să coopereze, să discearnă și să admită că informația nu-și poate împlini menirea dacă nu conduce la cât mai multe surse care să-i ateste veridicitatea. Așadar, prin timp nu înțeleg doar intervalul scurs între evenimente sau epoci, dar mai ales mărturia, amprenta, pecetea acelui interval.

Când intră în marea Bibliotecă a Academiei, istoricul Ion Cristoiu – personaj principal în scenariul mereu actual al gâlcevii înțeleptului cu lumea –, știe unde și ce să scormonească, pentru ca apoi sa ajungă într-o asemenea relație cu documentele vechi încât acestea să devină mai mult decât prietenoase. Cum să fie prietenos un zapis ? Este „prietenos” în măsura în care te lasă să-i citești conținutul, adnotările, dar și ștersăturile greu lizibile, dar existente.

Găsește, spre exemplu, într-o cronică un pasaj în care este descrisă scena mazilirii vreunui domnitor valah, dar imediat după aceea înscrisul îl trimite la epistola vreunui ambasador străin care, la rândul său, poartă corespondență cu un exilat aflat în alt timp, în altă parte a lumii. Și multe poate afla conectând cu măiestrie fire aparent nevăzute la o primă lectură.

Multitudinea știrilor care se intersectează, se susțin sau se anulează, nu-i creează nici emoții nici dezamăgiri. Știe, după nuanța intonației și subțirimea argumentelor, când promisiunea vreunei oficialități e deșartă sau sinceră.

Memoria inconsecvențelor mai marilor zilei îl ajută să demonteze eșafodajele acestora ridicate în grabă, în băi de mulțime, împodobite cu insignifiante victorii colorate în tonuri de butaforie ieftină.

Nu ezită să-l atenționeze pe cel apreciat, pe omul până ieri de succes când acesta devine cu timpul comod, renunțând să-și facă utilă izbânda, uitând că succesul îl datorează unor anonimi care au crezut în el.

Oamenii destoinici, pricepuți, cunoscători ai limitelor, dar truditori ai viselor frumoase ce pot ajunge realități, fac lumea să fie mai bună.
Cei încrâncenați, orgolioși dar depersonalizați, fie de o îndelungată obediență, fie de un ideal mărunt, nu pot nici să promită, nici să decidă bunăstarea semenilor.
Toate acestea și multe altele, încă nespuse, sunt văzute de istoricul Ion Cristoiu, cumpănite și puse pe răboj.

Gândind la toate acestea si mai ales la cât de incomod este maestrul pentru mulți din ziua de azi, dar și cât de mult ar vrea unii sa ignore uleiul care stă deasupra apei, închei amintindu-mi celebra zicere dintr-o veche poveste a lui Petre Dulfu: „Saltă sacul, Părinte, că se udă Evanghelia!”.