Cumetriile politice la români

D’ale românismului

Asasinii lui Armand Călinescu sunt pedepsiți cu o promptitudine străină democrației, care întreabă în dreapta și-n stînga, duce mîna la frunte, gînditoare, înainte de a condamna și executa pe cineva. Legionarii sunt însă condamnați la iuțeală și lichidați la locul atentatului. Să lăsăm deoparte faptul că unei crime nu i se răspunde cu o altă crimă. Să așezăm între paranteze formula, deloc democratică și deloc europeană, de a expune la locul crimei cadavrele celor executați împreună cu o placardă menită a-i desemna ca trădători. Oribil, i-am spune, dacă n-ar merita mai degrabă eticheta de imbecil, ni se pare spectacolul oferit de cetățenii Bucureștiului. Mihai Sebastian ni-l descrie în Jurnalul său. Ce s-a întîmplat după ce legionarii executați au fost expuși la locul crimei?

„Sîmbătă, 23 [septembrie 1939]

Asasinii – 6 sau 9, nici pînă acum nu ştiu – au fost «executaţi chiar pe locul crimei» şi pe urmă lăsaţi acolo, pe trotuar, o zi și o noapte, cu o placardă la căpătîi: trădători de țară!
Am fost ieri-dimineață pînă acolo (dincolo de podul Elefterie). Mii de oameni veneau cu tramvaie, cu mașini, cu autobuze sau pe jos. Eram parcă într-un imens bîlci. Se rîdea, se glumea. O companie din regimentul meu abea reușea să țină lumea la oarecare distanță de cadavrele executaților. (Dacă aș fi fost concentrat, gîndește-te că aș fi putut fi și eu acolo, de gardă!) Cine nu răzbea pînă în primul rînd nu vedea nimic. O cucoană de lîngă mine zicea:
– Ar trebui să se ție ordine, să ne pună pe două rînduri, să vadă fiștecare.

Oameni din împrejurimi aduseseră scări de lemn și cine voia să vadă mai bine plătea 2 lei ca să se urce și să privească de sus, peste rînduri.
– Nu face! zicea un tip care plătise 2 lei, dar rămăsese dezamăgit. Nu face, nu se văd decît picioarele.

Totul mi s-a părut atroce, umilitor, deșănțat. Se pare că același spectacol s-a repetat întocmai la Craiova, la Ploiești, la Turnu Severin. Radio Londra zicea aseară că sunt «zeci de executări»”.

Lipsă de minimă civilizație? Barbarie de popor înapoiat mintal? Nu. Prostia omenească la cotele sale cele mai înalte.

Mania neamurilor

Memoriile lui Raoul Bossy, ambasador al României înainte de instalarea comunismului, publicate în două volume sub titlul Amintiri din viața diplomatică, șochează prin îngustimea lumii politice românești interbelice surprinse de autor. Peste tot unde merge, diplomatul nostru dă peste veri, verișoare, unchi, mătuși și, sau în cel mai rău caz, prieteni de familie. Iată cîteva sintagme mai mult decît edificatoare: C.C. Arion, ministru de Externe, „vechi prieten al familiei noastre (fusese căsătorit cu o vară a mamei și martor al tatei în căsătoria sa civilă cu mama)”, Take Ionescu: „prieten cu tatăl meu”; „încă adolescent fiind, prînzeam adesea la dînsul în Sinaia”; Constantin Diamandi: „fusese de altminteri căsătorit cu o vară primară a soacrei mele”; Vintilă Brătianu: „mă cunoscuse cînd eram copil”; Eliza Brătianu: „cununase, împreună cu bărbatul ei de atunci, pe părinții mei”; al treilea regent, Gheorghe V. Buzdugan: „mă cunoștea prin tatăl meu, cu care fusese coleg la Curtea de Casație, și prin fiii săi, cu care fusesem, fratele meu și cu mine, în școală”; Regina Maria „care, bineînțeles, mă cunoștea de mult”. Nebunia neamurilor și cunoscuților atinge paroxismul. Diplomatul nostru găsește un cunoscut pînă și la Budapesta. E vorba de Armin Mikes, „Moșiile lui din Ardeal erau în vecinătate cu acelea, din ținutul Buzăului, ale străbunicilor mei Sibiceanu”. Desigur, e aici o manie a neamurilor și cunoscuților proprie personalității lui Raoul Bossy. Dar nu-i mai puțin adevărat că politica românească interbelică era alcătuită din neamuri și prieteni de familie.

Un soi de cerc de cumetri care făceau și desfăceau totul.
Atît la putere, cît și-n opoziție.

Tradiția licitațiilor trucate

S-a scris mult, după dărîmarea comunismului, despre licitațiile parodie, cîștigate dinainte și pe dedesubt. Firme cinstite au luat în serios concursul pentru obținerea unor lucrări publice. S-au pregătit strașnic, strîngînd, între copertele unor dosare, mii de file argumentate, făcînd rost de bani. Ca să-și dea seama, la ora strigării, că totul fusese o șmecherie. Comanda era cîștigată cu mult înaintea confruntării. E o noutate în istoria capitalismului românesc? Ne răspunde Arghezi prin tableta „Bolșevizarea statului” semnată în „Bilete de papagal” din 30 mai 1928. La vremea respectivă, poetul era preocupat nu numai de condei, dar și de o tipografie. Drept urmare, participă la o licitație de lucrări comandate de Direcția Generală a Căilor Ferate. Pentru a realiza că totul n-a fost decît o înscenare. Licitația era dobîndită dinainte de Corpul jandarmilor. Cum instituția trăgătoare a lozului cîștigător aparținea statului, Arghezi vede în întreaga afacere un fel de bolșevizare a statului, care în disprețul concurenței tipice economiei de piață, se întrece cu el însuși ca să cîștige. Dincolo de acest, hai să-i zicem, centralism de tip bolșevic, rămîne un fapt: și acum șaptezeci de ani, se organizau licitații doar de formă:

„Tipografia Biletelor de Papagal a făcut dimpreună cu alte tipografii concurente, o foarte interesantă experiență, asupra căreia trebuie atrase serioasa mare luare-aminte a guvernului.

Se fixase o licitație de lucrări tipografice la Direcția Generală a Căilor Ferate și s-au înscris zece firme, fiecare imobilizînd pentru un timp, totdeauna nedeterminat cînd banii sau recipisele încap pe mîinile statului, garanții în numerar. Ofertele au fost primite și înregistrate, ca și cum era vorba de o licitație propriu-zisă. În realitate a fost o înscenare teatrală pentru amuzarea, în puținele zile de lucru ce mai rămîn săptămînilor cu cîte două trei sărbători și tot atîtea punți, a domnilor funcționari surmenați”.