A murit Firuță, ultimul lăutar din Islaz

Deunăzi, dinspre Islaz, m-a ajuns vestea tristă că s-a prăpădit Firuță, ultimul lăutar al satului din care-mi trag cu nesaț nostalgiile. Nu demult, scormonitorul de tradiții rurale Grigore Leșe l-a invitat în studioul Televiziunii Române, în emisiunea sa Drumul lui Leșe, ca și la Sala Palatului, într-un  concert de zile mari. Ei bine, spectacolul acela de muzică populară a fost vârful carierei anonimului islăzean și clipele petrecute pe scena bucureșteană avuseseră efectul unui tratament cu Gerovital. De aceea, bănuiesc, deși săltase binișor de 80 de ani, glasul lui își păstrase zvâcnetul tineresc, geaba se plângea viorii de care nu se despărțea nici în somn…

„Păcat c-am îmbătrânit,
Păru-n cap mi-a cărunțit,
Pielea pă gât s-a zbârcit
Și nesătul dă iubit,
Dă iubit m-oi sătura
Când mi-o suna scândura,
Popa cu cădelnița,
Mătușa cu tămâia
Și mi-o zice aleluia”…

Parcă mai ieri îl auzeam strigându-și oful ce-l ardea, ce dacă nepoții îi crescuseră…

„Vară, vară, primăvară,
Cu miros dă tămâioară,
Ies oamenii la ogoară,
Femeile vor p-afară
Dezbrăcate-n pielea goală,
Eu mă fac un pui de lup,
Pă la garduri giugiulit,
Să mă vâr în așternut,
Să le pup, să le sărut,
Să nu mai port dor în trup”…

Celor tineri le cânta cu năduf, prelungind sunetele, o tânguire sfâșietoare, și-i povățuia să ia aminte  la însurătoare…

„Garoflați și liliac,
Ascultați-mă, măi, frați,
Eu vă spun de la ficați,
Nu grăbiți să vă-nsurați, măi !
Nu știți ce poamă luați,
Să te-nsori mai amânat,
Să-ți iei nevastă pă plac,
Să trăiești în cas’ cu drag, măi !
Să te-nsori mai amânat,
Să-ți iei nevastă pă plac,
Să trăiești în cas’ cu drag, măi !”…

Apoi o da pe glumă, ridicându-și înadins sprâncenele albite și zbârlite, iar noi nu mai conteneam să-l ascultăm vrăjiți…

„Măi, Marine Constandine,
Amanetul meu la tine,
Da’ ce fel de amanet ?
Inelul din deștu’ ăl drept,
Luat de la ibovnic,
Inelul din deștu’ ăl mic,
Luat de la ibovnic.
Aaaaa”….

Deodată, devenea melancolic  și ochii i se umezeau, țiganul acela sensibil și însemnat de Dumnezeu lua forma arcușului și își lăsa libere coardele  sufletului încărcat de alean…

„Hai – haaaa…
Mă uitai pe drum la vale,
Văzui o fetiță mare,
Of, lele, lele,
Mă uitai pe drum la vale,
Mă-ntâlnii c-o fată mare, of,
E frumoasă ca o floare,
Și-n cap, flori de tămâioară.
A cui ești, dă unde ești ?
Din sat, din Călimănești,
Sunt al lui Mustață-Neagră,
Mușca-te-ar neica de barbă, măi !
Sunt al lui Mustață-Neagră,
Mușca-te-ar neica de barbă,
Și de barbă, și de țâță,
Leșin să-ți cadă pă  rânză, măi !
Leleee”…

Poate chiar atunci s-a și stins ultimul lăutar din Islaz, că-i picaseră pe rânză necazurile vieții, cine mai are vreme să  cerceteze ?… Cu el moare și satul acela mitic, al cărui cântec răsună încă în mine prin glasul cald al lui Vasile Firuță, fie-i țărâna ușoară!