Lăutarii de altădată ai Islazului

Înainte de Firuță a fost Zdârlică, iar înaintea lui Zdârlică a fost Lache. Vasile Lache, ăl mai hartist dintre ei. De altfel, vocea sa se aude și azi în fonoteca de la Radio Craiova. Lăutarii de altădată ai satului erau un fel de cronicari, care puneau pe note ba întâmplările de zi cu zi, obișnuite, ba pe cele mai răsărite și le cântau prin te miri ce locuri. De regulă, la nunți și la botezuri, chiar și la pomenile de vii; uneori și pe la chefurile restrânse, pe la vreun ins mai înstărit și cu poftă de viață ori pe la domni. Culegători, păstrători și răspânditori de micro-istorie, guriștii ăștia balaoacheși povesteau în cuvinte simple pățaniile țăranilor între care trăiau și cărora le alinau truda zilnică. Adesea, ei trebuiau să suporte batjocura și arțagul petrecăreților întărâtați de băutură și să le împlinească toate mofturile. Capriciile… Nu de puține ori, țiganii erau urcați cu de-a sila în copaci, dimpreună cu cobza, vioara și țambalul lor, din pricini felurite. Din vârful pomilor, arcușul plângea parcă, se jelea, ca și coardele ciupite sau pocnite cu năduf. Jos, în bătătură, femei și bărbați gătiți cu straiele de Paști încingeau hora și izbeau cu foc pământul, chiuind de se auzea până peste două sate. Întorși acasă, lăutarii încropeau versuri, naive și peltice, în care luau în derâdere oamenii de vază de acolo, din vatra unde conviețuiau de-a valma. Așa și cu Vasile Lache, rapsodul Islazului de odinioară, pornit într-o iarnă geroasă să se dedea lirismului de rogojină. Foaie verde matostat e creația lui de căpătâi…

„Și-am zis verde matostat,
Să vă spui ce s-a întâmplat, măi!
Să vă spui ce s-a întâmplat,
De-aci, de la noi din sat, măi!
Să-l vezi pe Panfil Stănia,
Președinte la «Unirea»,
Lele, lele și-a mea lele !
Cel mai bun băiat din sat,
Dacă și el te-a uitat,
Lele, lele și-a mea lele !”

De la Panfil Stănia, președinte de CAP în „Deal” și morar destoinic, om de lume și cu întortocheate relații la oraș, oricum un stâlp al comunei, pizmuit și respectat deopotrivă, trecea la alt consătean. Inspirația nu seca defel în partea aia de țară, udată din belșug de apa mănoasă a Dunării și a Oltului, și din acest preaplin izvorau potrivelile de vorbe tânguite sau săltărețe…

„Când oi zice foi ca blana,
Când era Gheorghe Prodana,
Le ținea toate la minte,
Era vicepreședinte,
Nu spunea verzici uscate,
Dar cu ochii le străbate,
Lele, lele și-a mea lele !

Când e vorba de verică,
Are gura mititică,
Are gura mititică,
Și-i place vinul din sticlă,
Și îți spune ce să faci,
De ești cu monta la vaci,
Lele, lele și-a mea lele !”

Nici alții nu scăpau de gura slobodă a versificatorului de ocazie, iar gloata râdea de se ținea cu mâinile de burtă. Nelu Dicu smulgea o ușă din țâțâni și o trântea jos, apoi sărea pe bucata dreptunghiulară de lemn și începea să joace. Parcă intra Împielițatul în el, nu exagerez neam, așa se bâțâia și lovea scândura cu mâinile și picioarele. Simțea muzica prin tot trupul și bătea un fel de step cum doar la Fred Astaire am mai văzut târziu, când m-am mai mărit. Fascinant spectacol, cu vecinii toți înghesuiți în jurul chisnovatului dansator și cu noi, copiii, fericiți ca la bâlci, ehe, ce veselie se stârnea în jurul cortului cu nuntași !

„Când oi zice foi ca crețu,
Să-l vezi pe Marin Fotescu,
Era brigadier la vaci
Și-ți spunea ce ai să faci,
Spunea c-are carte multă
Și când bea, toate le uită,
Lele, lele și-a mea lele !

Să-l vezi pe Filip Gogulan,
Era casier la bani,
Și da bani la zile muncă,
Cerea și el câte-o țuică,
Lele, lele și-a mea lele !
Și da bani la zile, muică,
Cerea și el câte-o țuică,
Lele, lele și-a mea lele !

Dar când te scoli dă dimineață
Și te uiți că pică ceața,
Să vezi cum venea șareta,
Gelu și cu Niculeta,
Venea calul rânchezând,
Știa că vine la grăunt,
Lele, lele și-a mea lele !”

„Bă, bea careva sifon ?” întreba de-al dracu’ tatăl miresei. „Bă, vericule, «apa-i bună pentru flori,/ Broaște, pești și lipitori» !” răspundea nu mai țin minte cine. Înjurăturile celor pictați în culori șfichiuitoare curgeau cu potopul, însă nimeni nu se supăra, știau că le vine și altora rândul. Măscările răzbăteau cu nemiluita prin vacarmul pestriț, cu strigături deocheate, ca la Lăsata Secului, sau triste, ca la Govie, și să te ferească sfântu’ de imaginația olteanului aprins de zaibăr…

„Să vezi Marinel Baston,
În șaretă , parcă-i domn,
Venea cu doctorul Moraru,
De-i place vinul cu paharul,
Gelu bea, se-nvelește,
Moraru, fața-i roșește,
Nevasta să premenește,
Poartă râuri și altiță
Și carnet de șoferiță,
Lele, lele și-a mea lele !

Când oi zice ca lămuia,
Să-l vezi pe Florian Gruia,
Cel mai bun băiat din sat,
Toată lumea mi-a-mpăcat, măi !
Dă te prinde c-ai furat,
Patruzeci de pumni ți-a dat,
Lele, lele și-a mea lele !
Și te face ca scăpat,
Nicio normă n-a tăiat,
Lele, lele și-a mea lele !”

Farfuriile cu mâncare se rânduiau ca pentru ospăț și vădana a’ mai cu limbă spurcată nu se abținea să nu le-o coacă ălora cu fasoane de orășeni: „ Puiul, peștele și puța/ Se servește cu mânuța !”. „Râse ea, râsei și eu. Râsul lumii”, vorba lu’ nea Marin de la Băilești. Câte unu’ mai zărghit și cu melic la rachiu se năpustea asupra bulumacilor de la poarta socrilor mari, cu gând să-i scoată și să-i taie în surcele. Tărăboiul se stingea pe dată, sub privirile solistului șef de taraf. Care, la urmă de tot, așezase strofa cu Fișcuci Ionel, iar pălăriile de fetru sau căciulile de astrahan – depinde de anotimp – zburau prin aer și țipetele chefliilor se îmbulzeau să spargă văzduhul, Dumnezeule, ce mai halimai…

„Când oi zice didițel,
Să-l vezi pe Fișcuci Ionel,
Fost președinte de sfat,
Nici doi ani în CAP n-a stat,
A plecat la primărie,
La complex, la cismărie,
Și acum e la brutărie,
Lele, lele și-a mea lele !”

Lelee, tare frumos le mai zicea Vasile lu’ Lache, lăutarul vestit din Islazul împodobit, la sărbători, cu ii înflorate și izmene albe, de borangic ! În urma lor, a menestrelilor aceia cu opinci și fără carte, însă cu suflete largi și tulburate de emoție, n-au mai rămas decât maneliștii, ca semn al degradării ireversibile a satului tradițional românesc…