Grăunți de pustiu

„Am visat azi-noapte sărutări,
Câmpuri de garoafe zdrenţuite.
Soarele cu zveltele-i cuţite
Înjunghiase cele patru zări –
Sânge picura pe sărutări.”[1]

Pe naiba  sărutări, eu visez mai mereu morți ! Morții mei sau ai altora. Umblu cu ei laolaltă nopți de-a rândul, deși știu că s-au dus. Răposații din neamul pe care îl car în  spinare mă vizitează des, însă cam toți tac, o vorbuliță nu scot de la ei. Ceilalți sunt însă dornici să  tăifăsuiască, să-mi spună una, alta. De pildă, deunăzi l-am întâlnit într-o piață pariziană chic pe… Jean Gabin. Era îmbrăcat cu un costum albastru croit impecabil și zâmbea charismatic, cu o forță strivitoare, din fața restaurantului pe care-l patrona. Afabil și  curtenitor cu clienții, părea că moartea nu l-a sărutat niciodată. Altădată, l-am visat pe Balaci. Purta și el haine elegante și fuma. Se pregătea să încingă o miuță. L-am simțit încordat, cu gândul în altă parte. Până și Eusébio, tot la patru ace, mi s-a arătat în timpul somnului. M-am fâstâcit, fiindcă nu știam ce  să-i zic. Așa că i-am amintit de Pîrcălab, pe care, cândva, îl lăudase, și de năzbâtiosul Rică Răducanu … Că, de, nu cunoștea pe nimeni acolo, pe ulița Islazului, și voiam să-i alung vădita stinghereală. Ce trist mi-a zâmbit mozambicanul din colțul său de postumă eternitate…
Ehe, ce n-aș da și eu să visez sărutările unei fetișcane neîncepute, iar nu umbre de oameni…

*

Mă sună un om la care țin enorm și de la care am învățat  destule. Mi se plânge că i s-a șubrezit sănătatea și că s-a săturat să  trăiască o viață cum nu i se potrivește deloc. Îmi înghit nevolnicia și tristețea…

„unde să găsești
cuvântul potrivit
pentru un prieten în  suferință
cum să-i alini dintr-odată
toate durerile
în ce fel să-l faci să  creadă din nou
în  ziua de mâine.”[2]

De-aș putea să-l amăgesc că mâine va  fi mai bine… Dar nu sunt în stare, sunt și eu încolțit de spaime felurite. Și nu aștept de la alții vorbele întremătoare, deși….

„de departe cineva
caută cuvântul potrivit pentru tine
se gândește cum
să îți aline  dintr-odată toate durerile
să te facă să crezi din nou
în ziua de mâine.”[3]

În definitiv, amândoi suntem niște suferinzi pentru care mâine nu înseamnă decât  durere…

*

Pe deasupra blocului se ciorovăiesc gălăgios zeci de pescăruși. Parcă ar fi pe litoral, dar nu sunt. Ce i-o fi adus la București și nu numai? mă întreb cercetându-le sfada. Devin reflexiv… „Există oare păsări mai tragice decât acești pescăruşi cu zbor graţios, al căror ţipăt îmi sfâşie sufletul, de parcă ar vesti un dezastru, de parcă ar încerca să reînvie amintirea altei vieţi consacrate celor mai îngrozitoare crime? Mă duc cu gândul la Medeea… Norii au coborât foarte jos, acoperă cerul în întregime,  dând mării o culoare sinistră, verde şi cenuşie totodată, pe care se detaşează aripile albe ale acestor păsări ale nefericirii, care plonjează la răstimpuri în inima hăului ca să prindă câte un peşte. Se leagănă pe aripi slobozindu-şi ţipătul ascuțit de parcă ar vrea să scape de povara trecutului.”[4]
Cumva povara asta a trecutului să-i fi gonit înspre  câmpie, departe de valurile învolburate ale mării? Doar dumnezeul pescărușilor e-n stare să ne răspundă, dar și el a amuțit…

*

Personajul cel mai important din viața  omului este… Preajmă. Te izbești de el încă de la naștere și abia moartea ți-l ia de alături… La început, îl recunoști în părinți, bunici,  unchi și mătuși,  ce mai, în neam. Apoi, el se multiplică în colegi și prieteni, în cunoștințe. Afurisitul și omniprezentul ăsta de Preajmă e și înger și diavol, fiindcă lui îi datorezi ascensiunea socio-profesională, însă tot lui îi reproșezi și prăbușirea, căderea în hăul ratării. A, era să uit, Preajmă se numește și consoarta, provizorie ori definitivă. Din nefericire, nimeni n-a scris măcar o broșurică din care să învățăm cum să-l alegem pe acest inevitabil Preajmă, de unde și eșuarea atâtor semeni…

*

De când mă știu, „am căutat în pământ în cărți în stele / și am aflat doar pustiul.”[5] Dar ce pustiu bogat ! Și ce minunat este să  locuiești într-un astfel de pustiu ! De altfel, nici  nu-i de mirare că în fiecare rând  pe care-l scriu  presar câțiva grăunți, firicele din acest mirabil pustiu. Cu toate că, uneori, din trufie, cred că „Dumnezeul meu sunt cuvintele !”[6]

[1] Nina Cassian, Patima

[2] Letiția Ilea,  unde să găsești (întâmplări obișnuite)

[3] Letiția Ilea,  unde să găsești (întâmplări obișnuite)

[4] Vintilă Horia, Dumnezeu s-a născut în exil

[5] Letiția Ilea, am căutat (întâmplări obișnuite)

[6] Alice Voinescu, Jurnal