Parabolele lui Isus. De la ochiul boului la ochiul dracului

BIBLIA. O carte de cărți. Dacă Vechiul Testament pare să fie o carte de istorie, cu limbaj pe înțelesul tuturor, în Noul Testament se amestecă politica. Noul Testament pare un amalgam de cuvinte încrucișate, tâlcuiri ce se cer explicate. Se spune că Isus le vorbea în pilde mulțimilor, descifrând misterele spuselor sale doar discipolilor săi. Dumnezeul care a creat bărbatul și femeia din același aluat, care s-a declarat a fi ajutătorul săracilor și al nevoiașilor, li s-ar adresa El tocmai acelora cu un aer de superioritate, împărtășind tainele lumii doar unora? Neliniștitor, pe același principiu funcționează și masoneriile. Secretele la care au avut acces masonii de-a lungul timpului nu au fost împărțite nici cu săracii, nici cu naivii, fiind considerate a fi doar de nasul celor mintoși. Ce aroganță! E Dumnezeu arogant?

Asemănarea devine flagrantă în poemul, de premiu Nobel, al lui T.S. Eliot – „The Waste Land”, tradus ca „Țară irosită” sau poate ca „Pământul fiului risipitor”, dar care, ținând cont de afinitățile muzicale ale autorului, ar fi mai degrabă un poem despre „Pământul de mijloc” (Waist Land). Punând cap la cap poemul lui Eliot, trilogia lui Tolkien și războiul din Ucraina, iacătă ce profesare de profeții! Eliot a fost mason, membru al Lojii negre, Loja morții. Pentru poemul de care am făcut vorbire Eliot a publicat un set de indicii de rezolvare a puzzle-ului. Adevăratele înțelesuri le-a lăsat însă spre păstrare doar fraților masoni. Eliot era convins că se va întoarce, că va învinge moartea precum Isus, deși negociase un contract înainte (fiind mason, legat deci prin jurământ), și dorea să fie recunoscut, precum acul din carul cu fân. Vedeți vreo asemănare? Mai apoi nu se poate să nu fi remarcat asemănarea dintre viața Sfântului Ioan Botezătorul și povestea Meduzei. Grecii au fost primii care s-au oferit să traducă Biblia și au presărat și ei și niște sare, și niște piper din mitologia proprie, amestecându-se în profeții. Le datorăm și calul troian. Poemul lui Eliot e un poem pe voci, un indiciu că și în Biblie au fost amestecate mai multe voci. În Biblie, după cum spune chiar semănătorul, ogorul a fost semănat cu grâu. Nemulțumitul însă a prins de rădăcini partea lui de neghină. Știe omul cu cine vorbește?

S-au încercat, de ochii lumii, tot felul de descifrări ale parabolelor lui Isus. Interesante, printr-o anumită relaxare oarecum aristocratică a ambiției, mi se par cele ale lui Andrei Pleșu. Pline de umor și finețe discuțiile cu Gabriel Liiceanu. Le-am găsit în niște emisiuni scoase de la naftalină de TVR, ferite carevasăzică de molii, adevărate mărgăritare. Eu nu îmi propun să iau pâinea de la gura filosofilor ci, precum prâslea din poveste, să cer și eu Împăratului dreptul de a afla hoțul merelor de aur. Conform domnului Magritte, doar bărbații cad din cer cu mărul în gură (să nu care cumva să vă gândiți la fripturi!). Eu vă reamintesc și de Albă ca Zăpada, o duduie căreia i-a stat și ei, pentru o vreme, mărul în gât. Nu era înconjurată de drone, ci păzită de șapte pitici, șapte frați nu tocmai săraci, dar a căror biserică nu era din cale-afară de curată. 7 e și numărul bisericilor trase la răspundere în Apocalipsă.

Parabola despre care vreau să vorbesc apare în dublu exemplar, în Evangheliile după Luca (25) și Matei (19); în caz că nu ne-a dat de gândit de prima oară sau poate nu ne-am priceput, să ne mai încercăm norocul o dată. Mulți vor spune că nu are ce căuta norocul în Biblie. Și totuși, în lanul cu trifoi își ițesc capurile și din cei cu patru foi. Foi ca niște bancnote, deși parabola se referă la niște zdrăngănei, adică la niște monezi.

Parabola talanților, Matei 25:14-30

14.Aceasta este asemenea unui om care, plecând departe, și-a chemat slugile și le-a încredințat avuția sa:
15.Unuia i-a dat cinci talanți, altuia doi, altuia unul, fiecăruia după puterea lui, și a plecat.
16.Îndată plecând, cel ce primise cinci talanți a lucrat cu ei și a câștigat alți cinci talanți.
17.De asemenea, și cel cu doi a câștigat încă doi.
18.Iar cel care primise un talant s-a dus, a săpat în pământ și a ascuns argintul stăpânului său.
19.Și după multă vreme a venit și stăpânul acelor slugi și s-a socotit cu ele.
20.Și apropiindu-se cel care primise cinci talanți, a adus alți cinci talanți, zicând: Doamne, cinci talanți mi-ai dat; iată alți cinci talanți am câștigat cu ei.
21.Zisu-i-a stăpânul: Bine, slugă bună și credincioasă, peste puține ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău.
22.Apropiindu-se și cel care primise doi talanți, a zis: Doamne, doi talanți mi-ai dat; iată alți doi talanți am câștigat cu ei.
23.Zisu-i-a stăpânul: Bine, slugă bună și credincioasă, peste puține ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău.
24.Apropiindu-se apoi și cel care primise un talant, a zis: Doamne, te-am știut că ești om aspru, care seceri unde n-ai semănat și aduni de unde n-ai răspândit
25.și, temându-mă, m-am dus de am ascuns talantul tău în pământ; iată, ai ce este al tău.
26.Și răspunzând, stăpânul său i-a zis: Slugă vicleană și leneșă, știai că secer unde n-am semănat și adun de unde n-am răspândit?
27.Se cuvenea deci să dai argintul meu la zarafi și eu, venind, aș fi luat ceea ce este al meu cu dobândă.
28.Așadar, luați de la el talantul și dați-l celui care are zece talanți.
29.Că tot celui ce are i se va da și-i va prisosi, iar de la cel ce nu are se va lua și ceea ce i se pare că are.
30.Iar pe sluga cea netrebnică aruncați-o întru întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plângerea și scrâșnirea dinților.

Parabola minelor, Luca 19:12-27

12.Deci a zis: „Un om de neam mare s-a dus într-o țară-ndepărtată ca să-și ia domnie și să se întoarcă.
13.Și chemând zece slugi ale sale, le-a dat zece mine și le-a zis: Neguțătoriți cu ele până ce voi veni!
14.Dar cetățenii lui îl urau și au trimis în urma lui solie, zicând: Nu vrem ca acesta să domnească peste noi!
15.Și a fost că atunci când el s-a întors, după ce-și luase domnia, a zis să fie chemate slugile acelea cărora le dăduse banii, ca să știe cine ce a neguțătorit.
16.Și a venit cea dintâi, zicând: Doamne, mina ta a adus încă zece mine.
17.Și i-a zis: Bine, slugă bună, fiindcă întru puțin ai fost credincioasă, să ai stăpânire peste zece cetăți.
18.Și a venit a doua, zicând: Mina ta, Doamne, a adus încă cinci mine.
19.Iar el i-a zis și acesteia: Să ai și tu stăpânire peste cinci cetăți.
20.A venit și cealaltă, zicând: Doamne, iată-ți mina, pe care am păstrat-o într-un ștergar,
21.că m-am temut de tine, pentru că ești om aspru; iei ce n-ai pus și seceri ce n-ai semănat.
22.Și i-a zis: După gura ta te voi judeca, slugă vicleană! Știai că eu sunt om aspru, că iau ce n-am pus și secer ce n-am semănat;
23.atunci, de ce n-ai dat argintul meu schimbătorilor de bani? Și eu, venind, l-aș fi luat cu dobândă.
24.Și le-a zis celor care stăteau de față: Luați de la el mina și dați-o celui care are zece mine.
25.Și ei i-au zis: Doamne, acela are zece mine…
26.V-o spun eu vouă că aceluia ce are i se va da; iar de la cel ce nu are se va lua și ceea ce are.
27.Iar pe acei vrăjmași ai mei, care n-au vrut ca eu să domnesc peste ei, aduceți-i aici și tăiați-i în fața mea!”

Avem de-a face cu aceeași parabolă în două variante. Parabola minelor începe cu o inadvertență: zece slugi în loc de trei, sugerând împărțirea a câte unei mine de persoană, cu condiția ca mai apoi să se dea seamă. Scribul, poticnit probabil în amintiri, a preferat să facă un copy-paste restului poveștii, ca să nu se supere nici cu Ana, nici cu Caiafa.

Domnul din poveste nu pare să fie nici Dumnezeu, nici Isus Christos, ci un domn iubitor de bani, de aur, de argint și de putere. Cuvântul slugă, chiar dacă unii se vor turti spunând că așa erau vremurile, denotă aroganță și chiar cruzime. Isus i-a numit pe discipolii săi prieteni. Pentru Dumnezeu, oamenii reprezintă însăși Creația, după chipul și asemănarea Sa, niște copii, altfel cum ar fi posibilă iertarea? În niciun caz niște slugi. E drept că oamenii sunt sfătuiți să-L slujească pe Dumnezeu, dar e vorba de lucrarea Sa, de respectul pentru munca și darurile Sale.

Se mai face apoi referire la zahei, la cămătari. Iacătă puțină îndoială! E adevărat că Isus Christos s-a dus între zahei, în Evanghelia după Luca parabola urmând unei astfel de istorisiri. S-a dus însă ca să salveze suflete și nu ca să facă pariuri sau să dea bani la înmulțit. Isus Christos nu a avut afaceri, nu a avut serviciu, ci a trăit ca un sărac, ca un cerșetor cu har dumnezeiesc. Într-o astfel de ipostază nici Isus, nici discipolii nu ar fi putut fi femei. De când e lumea, femeile au fost cele care au avut grijă de casă, de copii, au fost echilibrul lumii. Chiar dacă discipolii au dus vorba mai departe, femeile au fost de fapt cele care au cultivat învățăturile lui Christos, educându-și copiii și nepoții în creștinism. Mare parte din bărbați, ca și azi, au colindat pământul, căutând răspunsuri și arțag.

La începutul vremurilor, Dumnezeu le-a dat lui Adam și Evei viză de domiciliu pe pământ, după care le-a spus să se înmulțească, adică să-i crească, întru credință, Împărăția și gloria. Nu le-a dat bani de buzunar, nici nu i-a sfătuit să-și deschidă butic. Pe de altă parte, talanții și minele chiar au existat, fiind monede care au circulat la vremea trecerii lui Isus prin lumea noastră, pământeană. Minas sună mai degrabă a Midas, regele care transforma în aur tot ce atingea. Minele erau evaluate la 60 de shekeli, ca și minutele evaluate în secunde. Talantul avea acoperire în aur sau în argint, dar varia ca greutate și valoare în diverse zone din Orientul Mijlociu și din Africa de Nord. După cum am spus, toate mergeau dumnezeiește, și era bine, până a intervenit politica, adică tot felul de boieri sau împărați din acele timpuri au avut posibilitatea (sau posibilitățile) să comande pasaje din Biblie, în scopul câștigării loialității truditorilor, scornind expresii ca ‘unși de Dumnezeu’. Dumnezeul acela care le-a făcut rai săracilor? Adică i-a împins pe bogați și pe cei avizi de o putere ca a Sa înspre ispite și mai mari pentru a scăpa de ei? Pe monezi, ca și în zilele noastre, erau gravate chipuri de mari oameni, mari dregători, rar spre mai deloc suflete bune. Ca o paranteză, când Isus a fost întrebat despre plata taxelor, dând celebrul răspuns “dați cezarului ce e al cezarului”, nu făcea reclamă la supunere orbească, ci puncta diferența dintre idoli și Dumnezeu. Dumnezeul acela care v-a zis să nu vă faceți chip cioplit. Domnul din parabolă, însă, nu e numai aspru, dar ia și ce n-a semănat, adică fură de la alții. Sau mai iartă și câte un Neghiniță convins de Grâușor să treacă la gust de pâine? Întreaga poveste pare să fie ticluită din același material ca versurile unui poem religios rusesc, “Călugărul Pitirim”: “Fost-a cândva un lacom și rău / Ascuns în sufletul său”.

Dumnezeu a lăsat neghina să se împletească, pe la rădăcini, cu grâul, pentru că știe ce a semănat. Să presupunem că Domnul acela aspru din poveste ar fi chiar Dumnezeu. Ce a dat la înmulțit? Vieți, așa după cum am adus aminte din Geneză/Facere? Din cei de atunci, unii au făcut poate câte cinci copii, alții numai câte doi, dar ce te faci cu cei fără copii, mai ales cu cei care și-au legat, și nu îngropat, viața de și în mânăstiri? Sunt viețile acelea pierdute? Se iau fără să se dea nimic pentru că nu au înmulțit ce au primit? Bineînțeles că nu.

Ce ne-a mai dat Dumnezeu? Minte. Unii au inventat lucruri care au schimbat lumea. Alții au avut talent (aproape de talant). Alții însă au muncit pământul, hrănindu-i pe cei ocupați cu școala, cu artele. Cei cu daruri ar fi trebuit să-i învețe însă și pe cei fără prea multă deșteptăciune. E cel sărac la minte unul care și-a îngropat darul? Nu. Dumnezeu ne-a spus că a inocenților e Împărăția Cerurilor. Netrebnic trebuie să fie atunci acela care a avut acces la Învățătură și nu i-a învățat și pe alții sau mai rău, i-a păcălit.

Să fie vorba despre suflet? Despre bunătate? Cel ce a împărțit cu alții, câștigând suflete pentru Împărăția lui Dumnezeu e într-adevăr de lăudat. E însăși drumul lui Isus. Și în cazul sufletului, cel căruia nu i-a păsat de alții, care nu a împărțit din ce a primit e imposibil de iertat. Gândiți-vă la toți bogații și puternicii de astăzi care au profitat de bogățiile pământului ținând restul lumii în sărăcie. Mulți și-au decimat popoarele. Chiar și evreii, cei bogați fiind aliați cu cei care i-au schingiuit pe cei săraci, deși bogații au fost aceia care l-au torturat pe Isus. Pe cine pedepseau atunci naziștii? Pe Dumnezeu? Și nu e vorba numai de nemți, care și-au spus naziști cu referire la Nazareth, așa cum nici astăzi nu e vorba doar de americani și de ucraineni, ci de complicitate tacită. Și astăzi vedem tot felul de intelectuali, de autointitulate elite, care își caută faimă boscorodindu-l pe Dumnezeu, trepidând de indignare pentru că a lăsat să se nască pe lume copii bolnavi. Elite care, de-a lungul istoriei, au torturat, au hăcuit, au violat, au vândut suflete, femei, copii, care au crezut că li se cuvine homosexualitatea, pedofilia și că își pot permite să-și bată joc de Creație. Oare nu experimentele genetice ale ultimilor decenii au afectat nou-născuții? Nu au încercat putorile banilor să creeze armate de orci după chipul și asemănarea lor?

Nici pedeapsa din parabolă nu pare să fie prea creștinească, mai degrabă demnă de hamleți și odisei. Se înscrie totuși în coordonatele Judecății de Apoi, cel puțin ca tăiere de pe listă. Dumnezeu a oprit ofrandele aduse demonilor, arderile, uciderile. Oamenii, însă, în nemernicia lor, l-au torturat până și pe Isus. Parabola banilor e și o expresie a ipocriziei omului, a distanței de la ce a fost învățat până la ce a făcut, de fapt, refuzând învățătura lui Dumnezeu, făcând în schimb (în schimbul sufletelor) aplicații pentru midasiada diavolului. Ce trist să vezi că parabolele elitiste se reduc la bani, că doar așa înțeleg unii mesajul. Ce dezamăgire!

Până la urmă, Biblia e înțeleasă de fiecare în mod diferit. Cuvântul se adaptează celui sau celei care citește, se schimbă după chipul și asemănarea fiecăruia. Și mai e ceva, un tâlc care a fost revelat mai târziu, într-o altă poveste, cea a lui Hansel și a lui Gretel. Alungați din Rai, oamenii și-au lăsat firimituri pe drum, ca să găsească mai ușor drumul înapoi. Dumnezeu a presărat și el firimituri pentru cei veniți în numele Lui, ca să nu-și uite Calea. Păsările, însă, au ciugulit din albitură, făcând înțelegerea semnelor mult mai dificilă.
Și totuși … indiferent de ce scriu oamenii, unii și alții, Dumnezeu găsește întotdeauna o cale prin care să vorbească cu cei care îl iubesc. E nevoie doar de puțină Lumină și o palmă de suflet bun.