A ne război cu Rusia prin intermediul Ucrainei este mai ieftin decât a ne război direct?!

Asta susține Secretarul General NATO, norvegianul Jens Stoltenberg. Să-i facem pe ucraineni să se bată cu rușii în locul nostru, cheltuiala cu finanțarea războiului ucrainean, care apasă asupra economiei UE și a nivelului de viață al cetățenilor europeni, fiind mai mică decât cea pe care ar presupune-o un război direct al NATO cu Rusia.

Probabil că nu asta a vrut să spună omul politic adus de SUA din țara vikingilor și quislingilor în vârful NATO, dar așa a ieșit pentru cei care știu să asculte și să priceapă. Mesajul lui Jens Stoltenberg trebuie neapărat tradus pe înțelesul tuturor.

„Încetați să vă mai plângeți și oferiți sprijin Ucrainei!” – le-a ordonat secretarul general al NATO membrilor Comisiei de politică externă a Parlamentului European. „Este extrem de important ca noi, în calitate de politicieni, să ne asigurăm că țările noastre oferă sprijin Ucrainei. Și nu doar un sprijin oarecare, ci un sprijin substanțial, pentru o perioadă lungă de timp. Iar acest lucru va avea un preț.”

Este, desigur, prețul pe care deja cetățenii statelor membre ale UE încep să îl plătească. Pentru moment este vorba de inflație, deprecierea euro, reducerea forțată a consumului și înghețarea creșterii economice. Ne așteaptă criza alimentară și frigul în locuințe; recesiunea și depresia (inclusiv depresia la nivelul populației, care, de obicei, se transformă în revoltă și revoluție). Faptul este anunțat oficial în mai toate capitalele europene.

Toate trebuie suportate, însă, pentru că, altminteri, nu-i așa?, „vin rușii!”. Ruși descriși cam în aceiași termeni în care îi descria și Goebbels în ultimii ani ai celui de al Doilea Război Mondial pentru a-i face pe nemți să reziste tuturor privațiunilor și să prefere „războiul total” ieșirii dintr-o bătălie pierdută, înainte de a-și transforma țara în ruină.

Fără îndoială că nu punem semnul egalității între regimul nazist și NATO, dar nu putem să nu constatăm că apar îngrijorătoare asemănări pe terenul retoricii. Iar de puterea cuvântului trebuie să ne temem cel puțin la fel de mult ca și de puterea tunului. Căci prin cuvântul omului poate veni și sminteala în lume.

De data aceasta, însă, „prețul pe care îl plătim ca Uniune Europeană și ca NATO” – spune Stoltenberg – este măsurabil în bani”, pe când „prețul pe care ucrainenii îl plătesc se măsoară în vieți pierdute zilnic”. Deci este mai bine. (sic!)

Ucrainenii sunt priviți de pragmaticul șef al NATO (șef formal, căci șeful real este altul) ca un fel de mercenari ai puterilor euro-atlantice. Pentru ca să lupte, ei trebuie plătiți. Afacerea este, însă, și mai bună. Ucrainenii mor pe gratis; noi plătim doar pentru armele cu care îi trimitem la moarte

Așadar, „ar trebui să încetăm a ne mai plânge și să ne implicăm. Iar dacă nu o facem din considerente morale, atunci măcar să o facem cu gândul la propria securitate…Este în interesul nostru să ajutăm Ucraina, pentru că trebuie să înțelegeți că, dacă Ucraina pierde, este un pericol pentru noi. … Plătiți pentru sprijin, plătiți pentru ajutorul umanitar, plătiți consecințele sancțiunilor economice, pentru că alternativa este să plătiți un preț mult mai mare mai târziu” – a conchis secretarul general Stoltenberg.

Spunând acestea el a făcut aluzie, probabil, la incursiunea armatei ruse în Georgia, în 2008, desigur fără vreo legătură cu operațiunea militară ordonată de Președintele Shakashvilli în Osetia de Sud sau cu deciziile Summitului NATO de la București, din același an (sic!); la anexarea Crimeii și amorsarea separatismului din Donbas, în 2014, desigur neprovocată de lovitura de stat pro-americană de la Kiev, din același an (sic!); la invazia pe scară largă a armatei ruse, în 2022, evident lipsită de orice relație cu transformarea de facto a Ucrainei într-un avanpost NATO pe atunci încă nedeclaratul front ruso-euro-atlantic (sic!). Pornind de la toate aceste precedente, Jens Stoltenberg vrea să ne facă a crede că dacă ofensiva rusă, se subînțelege, antioccidentală nu este oprită în Ucraina, la rând vin ceilalți vecini europeni ai Rusiei, care sunt membri NATO. De aceea trebuie să ne dorim victoria Ucrainei în războiul cu Rusia (care este de fapt un război între Rusia și SUA/NATO) și să facem sacrificii pentru ca ea să se întâmple.

Secretarul General NATO nu ne spune nici cum definește victoria Ucrainei, respectiv înfrângerea Rusiei (cumva ocuparea Moscovei de trupele ucrainene sau măcar bombardarea marilor orașe rusești?), pentru ca aceasta să asigure o pace durabilă, nici dacă prețul despre care vorbește este suficient pentru a permite obținerea ei. Dacă așa arată planificarea politică a NATO avem alte motive ca să ne îngrijorăm.

De peste un sfert de secol am atras atenția că Rusia nu se va mulțumi niciodată cu statutul de învins în războiul rece și de putere post-sovietică de mâna a doua. De aceea, în anii 1990, anii imploziei URSS și ai relației de iubire dintre Moscova și Washington, Rusia a pus semințele unor crize locale, amplasate exclusiv pe fostul teritoriu al imperiului sovietic (dintre care una a fost și cea a frontierei cu Ucraina sau a regimului juridic al Crimeii, cu portul Sevastopol), care trebuiau să încolțească la timp potrivit, ca părți componente ale unei crize unice / coerente având ca obiect definirea statutului post sovietic al Rusiei ca putere de prin rang (imperială) în ordinea post bipolară.

Dacă până acum Occidentul euro-atlantic a evitat o confruntare de mare amploare cu Rusia atunci când aceasta a activat una sau alta dintre „crizele adormite”, este pentru că nu a găsit niciodată un intermediar de talia Ucrainei care să se bată pentru interesele lui, precum și întrucât China (Asia, în general) nu ajunsese la un nivel de putere suficient de ridicat pentru a amenința într-un orizont de timp imediat pax americana și supremația SUA în lume. Altminteri niciodată SUA (și cu atât mai puțin protagoniștii UE) nu a contemplat posibilitatea intrării într-un război direct cu Rusia. Știa că nu îl poate câștiga și nu era dispusă să plătească prețul unui concurs pierdut. Pusă cu spatele la zidul istoriei, astăzi vrea să își încerce norocul, fără vreo legătură cu morala, ci numai cu șovinismul de super putere, pe spezele europenilor, mustrați de ventrilocul ei transatlantic, Stoltenberg.

Discursul Secretarului General NATO ridică o serie de întrebări inevitabile. Ele trebuie, cel puțin, puse, chiar dacă speranța de a primi răspuns sau de a declanșa o dezbatere în cercurile decidenților politici este slabă.

1. Ucraina nu este membru NATO. De ce se ocupă atunci NATO de Ucraina? NATO este o alianță constituită pentru apărarea membrilor săi. Ca să devii membru trebuie să îndeplinești anumite condiții pe care Ucraina nu le-a îndeplinit. România și alții au plătit prețul biletului de intrare în NATO? De ce NATO crede atunci că trebuie să rezerve Ucrainei statutul la care sunt îndreptățiți membrii săi? Participând la războaiele nemembrilor oare nu diminuăm capacitatea alianței de a-și apăra membrii?
2. Afirmă cumva Secretarul General că în prezent NATO este în război cu Rusia, fie asta și prin intermediul Ucrainei? A declanșat NATO un „război preventiv” cu Rusia? Așa s-ar părea. Dacă ideea este că trebuie să ne batem cu Rusia, care până acum nu ne-a atacat vreodată, în Ucraina, pentru a evita un atac viitor presupus al Rusiei împotriva noastră, înseamnă că, profitând de intrarea armatei ruse în război cu Ucraina, NATO a inițiat, fără a fi provocat direct și efectiv, un război preventiv cu Rusia. Asta ne spune șeful NATO?
3. Cum se definește starea de război? Nu cumva Jens Stoltenberg tocmai a definit-o cerând statelor membre să participe la efortul de război al Ucrainei cu Rusia? NATO pune armele, instructorii, informațiile și ceva mercenari; Ucraina pune teritoriul și oamenii (militari și civili) cu puterea lor de luptă și viețile lor. Permite tratatul de la Washington intrarea într-un asemenea război? Dar Carta ONU? Faptul că Rusia a încălcat Carta ONU recurgând la forță nu înseamnă că și NATO trebuie să o încalce. Așa cum intervențiile militare neautorizate ale NATO în fosta Iugoslavie, Irak sau Afganistan nu scuză intervenția militară a Rusiei în Ucraina, nici aceasta din urmă nu scuză participarea neautorizată de ONU la un război cu Rusia, fie și prin intermediul Ucrainei. Securitatea Ucrainei este apărată de ONU. NATO nu este un jandarm mondial. O fi dreptul internațional imperfect, dar acesta este. Ori îl respectăm cu toții ori nu îl mai invocăm. Cine vrea ca NATO să fie jandarm mondial, iar nu acea alianță politico-militară care își apără membrii cu atât mai bine cu cât nu este obligată să își probeze puterea pe câmpul de luptă?
4. Crede Secretarul General NATO în mod serios că dacă Ucraina pierde războiul cu Rusia, aceasta va ataca statele NATO și că, în acest caz, NATO nu va fi capabilă să câștige războiul cu Rusia? A ajuns NATO, cea mai mare alianță militară din lume, atât de neputincios și de nevolnic încât să se teamă de un atac din partea Rusiei? Dacă da, este grav. Atunci să ne ridicăm nivelul puterii, iar nu să ne irosim resursele în războaiele altora.
5. Cât de moral este să îi trimiți pe ucraineni la luptă pentru ca tu să eviți confruntarea cu inamicul lor? În asemenea condiții nu este nimic moral în susținerea războiului Ucrainei. De fapt cumpărăm cu bani viețile sărmanilor ucraineni. Ca să nu mai vorbim că moartea lor ne va deschide perspectiva unor contracte bănoase pentru „reconstrucția” Ucrainei distruse de războiul întreținut cu banii cetățenilor noștri. Să vezi atunci concurență neloială între pretendenții la obținerea contractelor respective. Mă îndoiesc că am putea găsi firmele statelor est-europene printre fericiții contractanți. Asta înțelege Secretarul General NATO prin morală?
6. Ce înțelege oare Secretarul General NATO prin victoria Ucrainei? Redobândirea controlului asupra întregului teritoriu cuprins în granițele din ianuarie 2014? Aceasta ar fi, probabil, o țintă teoretic rezonabilă, deși majoritatea experților cred că practic este imposibil de atins. Ce va face NATO, însă, imediat după aceea? Cum se va raporta la o Ucraină ruinată economic dar înarmată până în dinți, multiculturală dar fără tradiții democratic-pluraliste, oligarhică și măcinată de lupta clanurilor corupte? Cine o va pacifica și modera?
7. Mai grav, este pregătită NATO pentru „coreinizarea” războiului ruso-ucrainean? După „victorie” Ucraina va rămâne în așteptarea revanșei ruse, având la frontiera sa o Rusie, probabil, slăbită, dar nu pe termen mediu și lung, umilită dar nu anihilată, în condițiile unei teribile asimetrii de forțe dintre ele, favorabilă Moscovei. Rusia nu este Coreea de Nord. Este, oare, NATO gata să rămână pentru cel puțin un secol cu arma la picior pentru a apăra Ucraina împotriva amenințării ruse? O pace durabilă, bazată pe compromisuri rezonabile, debarasate de ambiția păstrării teritoriilor delimitate potrivit cu logica geopolitică, geoeconomică, administrativă și constituțională sovietică, nu este cumva mai bună?
8. Cheltuielile statelor NATO impuse de susținerea războiului Ucrainei (un război, altminteri, după toate probabilitățile, fără șanse de a fi câștigat) sunt cuantificabile, certe, actuale și deja resimțite de cetățenii noștri. Care sunt cheltuielile presupus mai mari pe care le-am avea de suportat dacă Rusia și-ar atinge scopurile pentru care a intrat în războiul din Ucraina? E mai scump pentru NATO să se bată direct cu rușii decât să o facă sacrificând viețile ucrainenilor? Și acest raționament – repet întrebarea – este moral?! Este el măcar pragmatic? Cât a costat repunerea pe picioare a Germaniei și Italiei înfrânte după cel de al Doilea Război Mondial? Dar a Franței și Marii Britanii victorioase? Mai are SUA, acum o putere decadentă afundată ea însăși în criză, resursele de pe vremea când era o putere în ascensiune, pentru a acoperi cheltuielile impuse de nevoia unei asemenea reabilitări generale? De ce ar plăti cetățeanul american pentru asta?
9. Nu putem compara pierderi măsurabile concret, cu pierderi metaforice. Pierderile susținerii unui război fără șanse al altora sunt determinate sau determinabile. Când pierderile nesusținerii (ale neutralității) vor fi determinate sau măcar determinabile, vom avea ce compara. Până atunci, cum a calculat Jens Stoltenberg ce este mai scump și ce este mai ieftin? Comparând ce cu ce? O sumă de bani cu o declarație propagandistică? Și oare pierderile subsecvente neutralității vor fi mai mari pentru toți sau numai pentru unii? Pentru europeni sau numai pentru americani? Pentru români sau numai pentru britanici? Din război câștigă bogații și pierd săracii. Pacea profită mai mult săracilor decât bogaților.

Iată întrebări care își merită răspunsul? Întrebări pe care orice om rezonabil și le pune. Nu este nimic necuviincios sau ostil în ele.

La aceste întrebări, însă, nu numai că ni se refuză răspunsul, ci și dreptul de a le formula, întrucât simpla lor ascultare pune în lumină putreziciunea periculoasă, lipsa de temei și iraționalitatea discursului marilor corifei atlanticiști de felul actualului Secretar General Stoltenberg. În locul unei dezbateri serioase, respectuoase și responsabile, din care are șanse să iasă la lumină adevărul, indiferent care ar fi el, putiniștii de ieri, ajunși azi bideniști, pentru a deveni mâine neo-putiniști, ne oferă doar demagogia deșănțată a unui politician mediocru venit din nordul european specializat în organizarea parăzilor victoriei, fără nici o empatie pentru sudul specializat în gestionarea crizelor.