Aberantul an 2022 va fi judecat de tribunalul 2024

Secolul XX a aprins lumina. Omul a fost capabil să întrezărească parte din viitor, să realizeze cât de importantă e învățătura, mai ales în îndreptarea greșelilor. Războaiele însă au arătat că omul nu s-a mulțumit cu sfat de la Dumnezeu, ci a vrut să fie Dumnezeu.

Anul 2022 a fost un an în care s-au pus reflectoarele pe aberanți și pe aberații. Nicicând prostia și lăcomia nu au umblat mai libere prin lume. Puțini li s-au opus. Entuziasmul unora în aplaudarea și transmiterea inepțiilor, un fel de folclor digital, l-ar fi făcut până și pe ingenuul Adam să-și smulgă părul din cap și să-și scuipe mărul din gât.

În anul 2022 faptele bune au fost în mare parte doar niște poleieli, mai mult discursuri decât realitate.
Nu trebuie să citesc în stele, e nevoie doar de puțină logică, ca să afirm că 2023 e o mană cerească, în sensul că ni se dă un an întreg să îndreptăm ce-am făcut rău, altfel 2024 își va face singur dreptate. Oamenii au absorbit iluzia de putere ca niște bureți, ignorând abundența morții, care promite dar nu se ține de cuvânt.

Dumnezeu a creat omul după chipul și asemănarea sa. Pe câți credeți că-i mai recunoaște?
Poate că v-ați săturat să tot auziți de Dumnezeu, credeți că Dumnezeu vă mai place? Mulți se vor lăuda cu fizica, cu chimia, cu masoneria, cu Freud, crezând că materia s-a aranjat așa frumușel, demonstrabil, de una singură. Cuvântul e viu, nu are nevoie de demonstrații. Când veți reîncepe să citiți cărți poate veți acorda mai multă atenție cuvântului. Biblia e repetabila povară, câți dintre voi recunosc învățăturile și întâmplările din Scriptură în evenimentele zilei, în mersul obosit al prezentului? Spun obosit pentru că deși Isus i-a șters orbului ochii de ceață, orbul se uită doar la propriile mâini, fiindu-i frică de ce-ar putea vedea în lume. Sau poate îi e frică că înțelegerea l-ar arăta cât de mărunt este, mai ales după ce societatea i-a propus un rol de demiurg, în care s-ar putea considera și altceva înafară de om.

În loc de zurgălăi am să citez din romanul unei scriitoare din Anglia, din zona în care locuiesc, o socialistă, lucrătoare într-una de fabricile de bumbac ale sfârșitului de secol XIX și începutului de secol XX – Ethel Carnie. Carnie a fost considerată o scriitoare de mâna a doua, deși în timpul liber a citit mai multe cărți decât intelectualii cu diplome dar fără învățătură de azi. Proza ei nu ar fi câștigat like-uri pe rețelele sociale. Ethel Carnie a cochetat și cu jurnalismul, scriind articole în favoarea educației pentru toți și a drepturilor femeilor. Fragmentul face parte din finalul romanului ei „Domnișoara Neica-Nimeni”:

„Un tată atât de bătrân și de uituc!”, exclamă ea în timp ce-l ajuta să-și îmbrace haina.

El zâmbi și se pierdu în griul umed al serii. Primăvară nu altceva!

Chiar sub ochii lui, pe dalele de piatră, o vrăbiuță ciugulea niște firimituri. O creatură nostimă, cu pielea capului năpârlită, dar cu semne de pene noi, gata să încolțească. Doar era primăvară … Aerul mirosea și dulce și trist în același timp.

Pipa i se stinsese. Mai făcu câțiva pași, până își găsi un loc sub niște copaci îmbrăcați în lumină, înviorător de verzi, hotărâți să-i arate drumul spre Coclauri.

O pereche de îndrăgostiți se aciuase pe o bancă la câțiva metri de el. Schimbau șoapte doar de ei știute.

Se ridică și, trecând pe lângă ei, își ridică pălăria.

„Nu știu cine e, îl cunoști?”, întrebă fata.

„Nu”, dădu din cap flăcăul.

El însă îi cunoștea. Își ridicase pălăria în fața dragostei de om și de viață. Ce mai conta că propriul lui cuib începuse să se golească?