Absurda zeificare a unui om: Lenin

Lenin, pe numele său de buletin, Vladimir Ilici Ulianov a răsturnat, printr-o lovitură măiastră, Imperiul țarist, mai precis caricatura democratică întruchipată de guvernul Kerenski, și a instaurat în Rusia socialismul de tip bolșevic. Pentru comuniști, faptele sale trec drept mărețe. Nu sînt mărunte nici pentru ceilalți locuitori ai Planetei. Nu e de ici de colea să transpui în practică o utopie. Bun sau rău, comunismul a schimbat fața lumii. Trebuie să fii bolșevic întors pe dos, adică anticomunist ciomăgar, pentru a nu recunoaște rolul istoric al lui Lenin. Că vrem sau nu, el se înscrie între personalitățile marcante nu numai ale secolului XX, dar și ale tuturor secolelor de evoluție a societății omenești. De aici însă pînă la ce s-a întîmplat cu zeificarea lui Lenin e o cale lungă. Vladimir Ilici Ulianov a fost, incontestabil, un bărbat istoric. A fost însă un om. Un om cu o identitate concretă. Despre care au rămas mărturii, spre deosebire de Cristos, ca să dăm un exemplu, ale vieții sale pămîntești: înscrisuri, fotografii, filme. Un om, așadar, care a mîncat, a băut, a făcut amor, a schiat și s-a plimbat, a condus o revoluție. Indiferent de măreția faptelor și ideilor sale, el a fost totuși un om. Acest om însă a fost obiectul unei zeificări de care nici un alt biped n-a beneficiat în istorie.

Viața pămîntească a lui Lenin, de om care, asemenea nouă, tuturor, a fost alcătuit din carne și oase, a devenit obiectul unei iscodiri pînă în cele mai mărunte cute, iscodire tipărită în milioane de volume. După moartea marelui bolșevic, petrecută în 21 ianuarie 1924, la ora 18,50, s-a pornit o goană turbată, preț de cîteva decenii, pentru scrierea și descoperirea de articole gen: Cum l-am cunoscut pe Lenin. Rezultatul? Au fost publicate cinci volume de memorii despre Lenin. Pentru a 120-a aniversare a nașterii lui Lenin, în 1990, se hotărîse publicarea a 10 volume de astfel de memorii. Prăbușirea comunismului a făcut ca planul să nu fie îndeplinit decît pe jumătate.

Cuvintele i-au fost supuse aceleiași exploatări unice în istorie. Scrise sau vorbite, ele au fost tipărite pînă la ultima virgulă. în volumul său „Lenin – o nouă biografie” Dmitri Volgokonov trece în revistă evoluția în timp a edițiilor de opere complete ale lui Lenin. De la cele 20 de volume ale primei ediții s-a ajuns la 55 de volume pentru ediția a cincea. Cea de-a șasea, care se afla în stadiul de pregătire cînd au survenit evenimentele din august 1991, trebuia să aibă minimum 70 de volume. În sine, 70 de volume nu reprezintă mare lucru. Cu o singură condiție: ca Lenin să fi trăit vreo 100 de ani și să fi scris în fiecare zi de dimineața pînă seara. Numai că bolșevicul bolșevicilor din Rusia și din întreaga lume a murit relativ tînăr, la 54 de ani. Cu îndeletnicirea scrisului nu prea s-a omorît. A avut și alte treburi. în afară de revoluție, s-a plimbat, a schiat, s-a culcat cu Krupskaia și cu Iness Armand. Cum se explică atunci nemaipomenitele proporții ale operelor sale complete? Foarte simplu. Urmașii săi n-au lăsat netipărită în milioane de exemplare nici cea mai neînsemnată hîrtiuță cu prețiosul scris leninist: de cărți și articole pînă la epistole și bilețele. Cine are tăria de a citi zecile de volume ale edițiilor de opere complete ale lui Lenin va descoperi, printre altele, zeci, sute de bilețele. Măreața operă a lui Lenin cuprinde și texte cum ar fi, de exemplu, instrucțiunile lui Lenin privind „Regulamentul sanitar pentru locuitorii Kremlinului”: „Toți cei care sosesc (cu trenul) înainte de a intra în locuință trebuie să facă o baie și să predea hainele murdare responsabilului cu dezinfecția (la baie). Oricine refuză să respecte Regulamentul sanitar va fi expulzat imediat din Kremlin și judecat sub acuzația de a fi provocat prejudicii sociale”.

Tot în opera pe care studioșii ar trebui s-o parcurgă cu creionul în mînă, vom putea întîlni și bilețelul trimis de Lenin chirurgului V.A. Obuh, care l-a operat pe Stalin, în ianuarie 1921: „Vrei, te rog, să-i trimiți lui Stalin 4 sticle de vin roșu de cea mai bună calitate? Trebuie să-și recapete puterile înainte de operație”.

Pentru strîngerea și publicarea unor astfel de flecuștețe s-a cheltuit nu numai energie intelectuală. S-au dus pe apa sîmbetei milioane de ruble. Potrivit lui Volkogonov, după moartea lui Lenin, Stalin a declanșat, ceea ce s-a numit ulterior, Leniniada: descoperirea, cumpărarea și vîrîrea la un loc a tot ce era legat, într-un fel, de numele lui Lenin. Cum multe dintre relicve se aflau peste hotare, ele au fost cumpărate în valută.

Cultul post-mortem nu s-a oprit aici. S-a considerat că opera lui Lenin – cea scrisă, dar mai ales cea făcută – nu putea să aparțină unui creier obișnuit. De aceea, s-a trecut la una dintre cele mai fantasmagorice momente din istoria lumii moderne: înființarea, în 1925 a unui laborator, devenit ulterior ditamai institutul, pentru studierea creierului care l-a avut pe Lenin drept proprietar. Epopeea acestei activități întrece în hazliu textele celor mai mari scriitori ai absurdului. Sute de cercetători și-au consacrat decenii întregi de activitate pentru a demonstra superioritatea creierului lui Lenin asupra creierelor lui Maiakovski, Miciurin, Lunacearski. Aceasta, deoarece imediat cum murea o personalitate, creierul îi eră dus la institut pentru a putea fi comparat (în chip nefavorabil, evident), cu cel al lui Lenin. în 1994, după prăbușirea comunismului, dr. Oleg Adrianov, directorul institutului a anunțat sec: „Structura anatomică a creierului lui Lenin nu se remarcă prin nimic senzațional”. Au trebuit să treacă aproape șapte decenii pentru a se ajunge la o concluzie stupefiantă.

Creierul lui Lenin n-avea nimic ieșit din comun.
În zeificarea lui Lenin un loc fundamental îl ocupă, desigur, mumificarea cadavrului. La început a fost vorba doar de o păstrare a trupului leninist dincolo de hotarele înmormîntării propriu-zise. Fără a ține cont de protestele Nadejdei Krupskaia, de cele ale fratelui și surorilor lui Lenin, Biroul Politic al PCUS, a decis, în 24 ianuarie 1924, ca trupul lui Lenin să fie îmbălsămat și depus sub bolta din zidul Kremlinului pentru a putea fi vizitat. Ulterior, grație lui Stalin, s-a ajuns la celebrul mausoleu de azi.

Dmitri Volgokonov e, la bază, general. Militar fiind, îi lipsește cu desăvîrșire umorul. De aceea rîndurile sale despre mumificarea lui Lenin, dar mai ales despre uriașele costuri ale întreținerii cadavrului și a mausoleului, ard de o sfîntă indignare. Civili cum sîntem, noi însă ne prăpădim de rîs. Mai ales cînd citim ce-a simțit Krupskaia, care, supraviețuindu-i, îl vizita din cînd în cînd. Ultima oară, în februarie 1939, celebra tovarășă de viață a lui Lenin, oprindu-se lîngă catafalc, a murmurat încet: „Este exact la fel, dar ia te uită cum am îmbătrînit eu!”. Reacție perfect explicabilă omenește. Cel din fața sa rămăsese cu înfățișarea de la vîrsta de 54 de ani. Ea, Krupskaia, avea 70 de ani.

Dezvăluirile de după căderea comunismului au pus într-o lumină și mai hazlie mumificarea lui Lenin. S-a aflat astfel ceea ce timp de decenii s-a ținut ascuns. Mașinăria prin care a fost păstrată proaspătă, ca să pară vie, mumia lui Lenin. Cotidianul francez ”Liberation” din 25 martie 1997, publică un reportaj șocant despre cum în timpul iernii Lenin e luat din sicriu, transportat pe o brancardă pînă la laboratorul unde urmează să i se facă toaleta în vederea primăverii. Aici defunctul e dezbrăcat și vîrît într-o marinată a cărei subtilă compoziție e un secret bine păzit. Cum dă colțul ierbii, Lenin e întors în sicriul cîntat de întreaga literatură proletcultistă și „îmbrăcat în straie de duminică, cu brațele întinse, palma stîngă desfăcută, dreapta strînsă, barbișonul și mustața tăiate cu grijă, își așteaptă vizitatorii”.
Fie și numai pentru această aberantă zeificare a unui om, comunismul trebuia să se prăbușească.