Actualitatea Căderii lui Nicolae Ceaușescu

Sînt întrebat de ce mi-am dedicat eu o mare parte din viață iscodirii Evenimentelor din decembrie 1989. După apariția celor două volume sub titlul Decembrie 1989. Un talmeș-balmeș bine regizat, numărul întrebătorilor a sporit.

Explicabil într-un fel.
Despre decembrie 1989 apar cărți și articole doar în partea a doua a lui decembrie, atunci cînd se sărbătorește de unii Revoluția din decembrie 1989 și se denunță de către alții Lovitura de stat din decembrie 1989. Înaintea întrebării Ce m-a apucat să public o carte în plină vară? sînt chestionat asupra titlului. Ce vrea să spună? Răspund: Vrea să spună că Lovitura de stat din decembrie 1989 a avut drept componentă esențială talmeș-balmeșul, aparența balamucului, a haosului. Crearea aparenței de haos s-a făcut în principal prin TVR. El, talmeș-balmeșul, a servit Complotului pentru Căderea lui Nicolae Ceaușescu. Impresia de haos, de bulibășeală era inevitabilă dacă ne gîndim că nimic din ceea ce înseamnă o Lovitură de stat nu se manifesta în public. La televiziune primii care anunță Fuga (manipulatoriu, Nicolae Ceaușescu n-a fugit, el a fost tras pe sfoară de Victor Stănculescu) sînt scriitori și actori și nu activiști sau militari. O mulțime fără țeluri intră sediul CC și începe să umble bezmetică prin clădirea simbol a puterii. Pe acest fond al talmeș-balmeșului se înscenează acțiunea Teroristă. Dacă n-ar fi fost haosul aparent, cetățeanul simplu ar fi observat că tancurile ies din cazărmi și iau poziție de luptă în fața principalelor obiective. Teoretic, pentru a le feri de acțiunea teroriștilor. Practic, pentru a le ține sub control. Mult mai important, talmeș-balmeșul a creat condițiile pentru preluarea Puterii de către echipa lui Ion Iliescu. Lozinca mult timp folosită de echipa Iliescu pentru a justifica preluarea puterii de către un grup fără nici o legătură cu tulburările din stradă a fost Am salvat România de la haosul creat de vidul de putere.

La întrebarea De ce m-a preocupat și mă preocupă Decembrie 1989?, răspund precizînd:
Decembrie 1989 are pentru mine semnificația unei Căderi și nu cea a cîștigării unei Puteri.
În cazul Decembrie 1989 mă interesează Nicolae Ceaușescu și nu Ion Iliescu.
Pentru că decembrie 1989 înseamnă în principal Căderea lui Ceaușescu.
Nici victoria maselor populare, nici venirea democrației, nici Căderea regimului, nici Căderea comunismului.

Decembrie 1989 înseamnă Căderea unui om.
Cu toate notele sale definitorii din care Shakespeare ar fi făcut o tragedie zguduitoare.
Și această Cădere e huruitoare, unică în felul ei în Istoria României și chiar și a Lumii, pentru că subiectul Căderii e omul considerat a fi cel mai puternic din România.
Acest cel mai puternic om dintr-o țară, care-i speria pînă și pe membrii CPEx, care îi urechește pe șefii Armatei, ai Securității, ai Internelor cu puține zile înainte – în 17 decembrie 1989 – de parcă aceștia ar fi fost niște terchea-berchea, ajunge să plece precipitat cu un elicopter și să fie fugărit prin țară ca un bandit, deși pînă atunci Poporul i se ploconea la picioare.

Căderea lui Ceaușescu – pentru că asta înseamnă decembrie 1989 – rămîne înainte de toate o lecție de Istorie din care orice conducător, inclusiv unul din democrație, trebuie să învețe.
Putem vorbi astfel de actualitatea Căderii lui Ceaușescu.
Altfel spus, de cauzele care au dus la căderea sa în doar cîteva zile.
Și aceste cauze trebuie știute și studiate atent de orice politician. Chiar dacă în democrație nu sînt prăbușiri precum cea a lui Ceaușescu, totuși, orice Conducător poate pierde puterea repetînd erorile fundamentale ale lui Nicolae Ceaușescu.

Așadar, ce ar trebui să învețe orice Conducător din lumea de azi, fie din democrație, fie din dictatură?

1. Păstrarea unui permanent contact cu profunzimile realități. Pentru Anteu contactul cu pămîntul era vital. Pentru orice conducător pămîntul e realitatea. Contactul cu realitatea e blocat mai totdeauna de cei din jur, care se constituie în oglinzi mincinoase pentru Conducător. Acest adevăr e dureros de puternic în România infectată de fanariotism. Pe 17 decembrie 1989 majoritatea CPEx-știlor știau că Timișoara poate fi începutul Sfîrșitului. Rămîi uimit văzînd cum se comportă cei mai puternici oameni din România în fața lui Nicolae Ceaușescu. La Timișoara s-a ivit și se dezvoltă o Criză deosebit de periculoasă pentru regim. Cu atît mai periculoasă, cu cît ea lăsa impresia unui detonator pentru un eveniment așteptat de întreaga lume: Căderea regimului Ceaușescu.

E imposibil ca membrii CPEx să nu știe ce s-a întîmplat și se întîmplă în tot lagărul din Est. Dar chiar dacă n-ar fi știut, convocarea intempestivă a ședinței, acuzațiile aduse de Nicolae Ceaușescu și de Elena Ceaușescu, ordinele date de Nicolae Ceaușescu peste noapte sînt suficiente temeiuri pentru ca membrii CPEx să fie măcar curioși. Prin urmare măcar unul dintre ei să ceară mai multe amănunte de la Nicolae Ceaușescu decît cele vagi din discursul introductiv. Ei nu îndrăznesc nici măcar să ridice două degete și să întrebe, d-apoi să ceară punerea în dezbatere a chestiunii. De ce fac asta? O întrebare cu atît mai gravă cu cît niciunul dintre cei care l-au contrazis pe Nicolae Ceaușescu în public n-a ajuns în lagăr sau în fața plutonului de execuție. A ajuns cel mult director de mare întreprindere precum Cornel Burtică sau director de editură precum Ion Iliescu. Așadar, prestația nu de slugi, ci de copii trași de urechi a celor din CPEx, nu se explică prin teamă. Se explică prin slugărnicia românească pe care eu am numit-o slugărnicie băloasă. Dacă unul sau doi ar fi avut curajul să-l înfrunte pe Nicolae Ceaușescu sau măcar să-i ceară o ședință de dezbatere a Crizei și nu una de muștruluire în fața colectivului a șefilor Armatei și Securității, poate că soarta lui Ceaușescu era alta. Această slugărnicie băloasă s-a manifestat după decembrie 1989 în cazul tuturor președinților. S-a dovedit în cei treizeci de ani că marele, cel mai mare pericol pentru un Conducător în România îl constituie cei din jur, cei apropiați. Aceștia îi cîntă în strună. Aceștia îi ascund realitățile. Aceștia îi dau sentimentul că e Supraom. Aceștia îi dau aroganța cumplită față de realități, cînd orice Conducător trebuie să fie de o rară modestie cu realitățile.

2. Căderea lui Ceaușescu a fost posibilă, pentru că politica românească se definește prin lipsa de caracter. În dimineața zilei de 22 decembrie 1989, la ședința convocată de Nicolae Ceaușescu, membri CPEx au răspuns că luptă pînă la capăt. După amiază, pe la trei și ceva, unii dintre ei se înghesuiau la TVR pentru a denunța dictatura lui Nicolae Ceaușescu. Așa cum era de așteptat, trecerea peste noapte de partea noului Stăpîn nu le-a folosit la nimic. Au făcut cu toții pușcărie. Dacă tot urmau să facă pușcărie nu era mai bine pentru demnitatea lor dacă nu se desolidarizau de Nicolae Ceaușescu? România e una dintre țările cele mai primejdioase pentru un Conducător. În alte locuri ale lumii, Conducătorul e contrazis, e înfruntat, e informat cu problemele vieții. În orice moment, Conducătorul de acolo știe că e pîndit de pericole, că are adversari declarați și prin urmare stă clipă de clipă sub puterea lucidității devastatoare. Asta îl face puternic, pentru că un om care se așteaptă totdeauna la ce e mai rău e un om nefericit, dar nu un om slab. La noi, de treizeci de ani, se repetă același scenariu. Conducătorul e înconjurat de zîmbete lingușitoare, e ținut zilnic într-o baie aromată, e drogat cu informații false despre realitate și cu vorbe despre cît de bun e el.
Și cînd cade în jurul său se face un gol înfricoșător.
Nu pentru că oamenii săi, cei care-l preamăreau pînă atunci, ar fi plecat acasă, ci pentru că respectivii au plecat deja la noul Stăpîn, pentru a-l premări.