Cancelarul Austriei: Ministrul de Interne a avut un deadline și vrea un nou calendar pentru România și Bulgaria pentru următoarea primăvară

Agresivitatea frivolă a unui imperiu senil

Discursul demonizator practicat de SUA și ventrilocii săi din secretariatul general al NATO la adresa Rusiei, în măsura în care este steril, adică nu este urmat de o acțiune concretă, rămânând să umple doar așteptarea viitoarei mișcări a Kremlinului pe tabla de șah a lumii, poate fi calificat ca alibi al lipsei de viziune politică, al oricărei politici. Dacă este o tactică de negociere, menită a-l intimida pe preopinent, aceasta devine o aventură atunci când dialogul real se amână sine die din lipsa unei concepții clare asupra țintei strategice urmărite. În trecut, Germania nazistă dezlănțuia o campanie furibundă de demonizare a celor ce urmau să îi fie victime, înainte de a le ataca militar. În timpul crizei rachetelor cubaneze, administrația Kennedy a adoptat poza intransigenței față de URSS pentru a acoperi cedarea față de exigențele acesteia constând în retragerea rachetelor americane din Turcia. (Moscova sugerează că ar putea să adopte aceeași tactică în contextul actualei confruntări cu Washingtonul, deplasând efective și/sau tehnică militară în Cuba și/sau Venezuela, adică în „sfera de influență” americană, cu diferența că acum nu ar mai fi dispusă să se prefacă învinsă pentru a salva imaginea președintelui SUA.) În care din cele două modele ne aflăm acum? Delirul verbal al administrației Biden, cauzat vizibil de blocaj intelectual și autism politic, potențate de ambiția frivolă de a nu fi cumva prima care clipește la jocul privirii ochi în ochi cu oamenii lui Putin, ar putea fi, însă, și rezultatul intoxicărilor, intrigilor și instigărilor practicate de vechii aliați europeni ai SUA, care, prefăcându-se a-i accepta veleitățile de lider, îi agravează efectele sclerozei beliciste doar spre a înteți focul conflictului și a împiedica consensul asupra unei arhitecturi de securitate europeană; arhitectură de natură a-i obliga să își pună în cui propriile lor ambiții geo-politice.

Un război neterminat

SUA acuză Rusia că vrea să repună în discuție rezultatele Războiului rece. Nu este așa. Nu a existat nici o conferință de pace care să stabilească aceste rezultate. În mod unilateral SUA s-a declarat învingătoare în război. Astăzi află că Războiul rece nu s-a încheiat, ci doar s-a întrerupt.

America a confundat armistițiul propus de URSS cu o declarație de capitulare și vrea acum să îi fie validată confuzia. Rusia precizează, însă, că ea nu a capitulat și insistă că fără acordul ei nu va putea exista nici o securitate în Europa. Partea cea mai proastă nu este că amenință, ci că astăzi are capacitatea de a-și pune în aplicare amenințarea.

Rusia nu are forța pentru a face din Europa un rai; o are însă pe aceea pentru a face din Europa un iad. Rusia nu poate câștiga, foarte probabil, un război total cu NATO, dar fără acordul Rusiei, NATO (SUA și aliații săi) nu poate avea pacea. De aceea, un Tratat de pace prin care să se încheie Războiul rece, doar întrerupt în 1989, și să se convină asupra unei arhitecturi de securitate în Europa, ca punct de plecare pentru negocierea ordinii globale post-americane cu superputerile asiatice emergente, este indispensabil.

În timp ce denunță Rusia ca fiind o putere revizionistă care ar vrea să aducă timpul înapoi, adică să reînvie trecutul, SUA vrea să oprească timpul la momentul supremației sale mondiale, adică să refuze viitorul, neînțelegând că pax americana și-a atins limitele istorice, că americano-centrismul, succesor al euro-centrismului, nu mai poate supraviețui și că doar renunțarea la pretenția de a fi liderul universal, „imperiul necesar”, „Noul Ierusalim”, „orașul de pe munte” poate oferi Americii și lumii euro-atlantice păstorite de ea în secolul al XX-lea, șansa unui statut onorabil sub pax asiatica.

Logica sferelor de influență

SUA acuză Rusia că vrea refacerea sferei de influența a URSS. Nu este așa. Rusia știe că nu mai poate fi o URSS după URSS. Ea vrea doar obținerea unui statut post-sovietic cu relevanță globală în cadrul ordinii mondiale multipolare post-americane, care se naște în „secolul Asiei”. Pentru asta are nevoie să iasă din armistițiul stabilit în 1989, nu prin revenirea la război, ci printr-o conferință de pace care să pună efectiv capăt Războiului rece și adversității cu SUA.

Nu instituirea unei sfere de influență contează acum, ci recunoașterea Europei ca centru de influență culturală într-o lume dominată de culturi cu izvoare extraeuropene. Rusia se consideră a fi o putere, o cultură și o civilizație europeană; și așa vrea să rămână. Ea înțelege perfect că pentru a fi acceptată ca jucător global și a avea succes în jocul politic global, trebuie să fie recunoscută de Europa ca putere europeană de prim rang și trebuie să obțină garanții de securitate (în primul rând) în Europa.

Influența Rusiei în Asia, în special cea siberiană și centrală, ca efect al impactului geografiei în istorie, îi oferă vocația de lider euro-asiatic, cam tot așa cum America păstrează vocația de lider euro-atlantic. Eurasia nu este, însă, Asia, iar principalele puteri care vor calibra secolul Asiei (și mă gândesc în principal la China, dar, de ce nu, și la India) nu aparțin Eurasiei. De aceea, fiind lider euro-asiatic în virtutea calității de putere europeană, Rusia trebuie să se așeze la masa negocierilor cu puterile Asiei, cu aptitudinea de a vorbi de pe meterezele arhitecturii de securitate europene; ceea ce este greu de conceput ca proiect fezabil și durabil în absența unei înțelegeri cu America.

Iată de ce, deși lider al Comunității Statelor Independente și al Organizației Tratatului Securității Colective, un fel de copii euro-asiatice ale UE și respectiv NATO, deși beneficiar al unor antante mai mult sau mai puțin cordiale cu India, Iranul și, mai nou, chiar cu Turcia, precum și, mai ales, deși partener strategic al Chinei, superputerea globală emergentă, Rusia insistă să ajungă la un acord cu SUA. Iar SUA, incapabilă să se privească lucid în oglinda istoriei, refuză să înțeleagă că acest acord nu ambiționează să o îngroape, ci îi poate salva viitorul.

Rusia post-sovietică de azi nu pretinde, cel puțin formal, să impună la Kiev sau Tbilisi sau Astana un guvern (declarat) „pro-rus” și măcar încearcă să nu își schimbe de manieră evidentă politica față de statele din vecinătatea sa în funcție de cine este la putere acolo. Asta a făcut-o Stalin, după Ialta (eventual încălcând înțelegerile de la Ialta) și Occidentul euro-atlantic, după Malta (încălcând, după cum este tot mai clar, înțelegerile de la Malta). Dimpotrivă, în ordinea post-bipolară, spontan și inevitabil provizoriu transformată în ordine unipolară, SUA a dezvoltat în mod deschis o retorică favorabilă partidelor politice și candidaților așa numiți „pro-occidentali” sau „pro-europeni”, în defavoarea celor așa-numiți „pro-ruși”.

Putem spune că Rusia este ipocrită, în timp ce SUA cinică. Ipocritul, cel puțin, știe cum trebuie să se poarte, deși nu o face, în timp ce cinicul nu se poartă cum trebuie pentru că nici măcar nu cunoaște regulile bunei purtări și de aceea nu oferă speranțe de îndreptare.

Jocul periculos al exportului de revoluție  

Sprijinul dat pe teren, „revoluției portocalii” din Ucraina în anul 2004, cu rapel zece ani mai târziu, este deja bine documentat și de necontrazis. Nu mai este nici o taină în legătură cu cei care au trimis în Piața Maidan corturi, pături, conserve, echipament medical, precum și echipament ceva mai contondent, ba chiar și consilieri, în sprijinul „forțelor democratice” care revendicau „pașnic” schimbarea de regim politic.

Așa cum am spus-o încă de atunci în rapoartele adresate OSCE și UE, forțele „revoluționare” ucrainene nu s-au ridicat pentru democrație, ci pentru a se desprinde de sub tutela geopolitică rusă. „Mariajul dintre naționalism și democrație”, despre care ne vorbea Zbigniew Brzezinski, s-a desfăcut foarte repede, așa cum, de altfel, anticipasem într-o conversație cu acesta purtată la Vilnius, în 2004, din vina „soțului” (peste măsură de naționalist). Forțarea acestui mariaj toxic prin export de revoluție nu a făcut decât loc corupției endemice și a dus la fragmentarea statului ucrainean, așa cum era el în granițele stabilite de Hrușciov, de-a lungul unor linii de fractură istorice, și la eșecul economic, social și moral a ceea ce a mai rămas din el.

Ceea ce știm și nu știm încă este de unde au venit lunetiștii care au tras de pe acoperișurile blocurilor învecinate în mulțimile adunate în piața Maidan, în 2014, provocând o justificată revoltă de masă și, în siajul ei, răsturnarea înțelegerilor la care se ajunsese cu doar câteva zile înainte, între guvern și opoziție, prăbușirea completă a ordinii constituționale și fuga din țară a Președintelui democratic ales. (Am participat personal, ca reprezentant al PE, la supravegherea alegerilor câștigate de Viktor Ianucovici și Partidul Regiunilor și am subscris la declararea lor ca libere și corecte.) Acestea au fost urmate de alegerea „pro-occidentalului” Președinte Poroșenko, astăzi trimis în judecată pentru presupuse fapte de corupție. Adevărul definitiv stabilit, inclusiv de către investigatori occidentali, este că acei lunetiști, la vremea respectivă declarați, de către preacinstita presă pro-covidocrată de azi, ca oameni ai guvernului „pro-rus”, au ajuns în piață cu circa jumătate de oră înaintea forțelor de ordine trimise de acesta, venind de „nicăieri”, după care au dispărut fără urmă.

Tot așa cum nu știm prin ce farmec, după un scenariu aplicat în martie 1990 la Târgul Mureș (dar atunci nu la inspirația SUA, ci a unor puteri vest-europene), comunitatea internațională a privit la televizor, prin februarie 1994, imagini cu civili nevinovați uciși în piața Markale din Sarajevo, chipurile de tirul de artilerie al armatei sârbe, când în realitate bombele care explodau erau amplasate la sol; și evident, nu de sârbi. Până să se stabilească realitatea, „sub presiunea „opiniei publice indignate”, NATO a efectuat bombardamente care, în final, au dus la apariția unui stat hibrid, evident, „pro-occidental” (mai ales federația croato-bosniacă); astăzi, un stat din nou în fierbere, de astă dată, posibil, cu focul întețit de „prietenii ruși”. Căci „bunele practici” circulă neîngrădite de monopolul dreptului de autor.

Stabilirea unor sfere de influență înseamnă și amplasarea de baze militare ale puterii dominante pe teritoriul altor țări.
Rusia și-a retras toate bazele militare din fostele state central și est europene membre ale tratatului de la Varșovia. Ba chiar și din statele baltice. În ciuda promisiunii făcute de Președintele George Bush Sr. și Secretarul de Stat James Baker, în 1989 și 1990, vechea sferă de influență rusă (sovietică) a fost ocupată de SUA și NATO. Kremlinul nu cere astăzi să i se restituie spațiul respectiv și nici ca țările care îl alcătuiesc să părăsească alianța nord-atlantică, ci ca bazele militare străine să fie retrase de acolo sau, cel puțin, ca noi asemenea baze să nu mai fie instalate. Nu despre sfere de influență noi sau restaurate este vorba, ci despre demilitarizarea sferelor de influență existente (exclusiv euro-atlantice) sau despre spiritualizarea acestora, precum și despre încetarea extinderii lor (în Ucraina și Georgia, căci alte locuri nici nu prea mai există).

Ceea ce nu este obligatoriu să se accepte ca atare, dar se poate negocia, așa cum s-au negociat și convenit echilibrul între forțele armate convenționale sau între arsenalele de rachete balistice ale blocurilor adverse, ori neproliferarea nucleară etc., în timpul Războiului rece; toate acompaniate de măsuri privind creșterea încrederii. Dacă a funcționat atunci, de ce nu ar mai funcționa și acum?!

Problema care frământă Rusia, de fapt, este aceea a echilibrului de putere afectat după 1990. Nici o putere nu acceptă perpetuarea unui asemenea dezechilibru atunci când are mijloacele de a-l contesta.

Armistițiul încălcat

În 1989 și 1990, Războiul rece a fost întrerupt printr-un armistițiu inițiat de URSS și în special de liderul său din acel moment, Mihail Gorbaciov. Nu intru în detaliile confuziei, spontane sau deliberate, făcute de SUA, care a luat armistițiul drept capitulare și încetarea provizorie a focului drept victorie.
În principiu, orice armistițiu presupune rămânerea combatanților pe pozițiile pe care se găseau la data intrării lui în vigoare.

În speță, a intervenit un factor special. Acesta a fost concepția lui Gorbaciov potrivit căreia armistițiul nu trebuia să fie doar o pauză în mijlocul ostilităților, ci vestibulul păcii. Ideea sa era și aceea de a restrânge unilateral frontul de luptă rusesc, „eliberându-și de sarcină” aliații (sateliții) spre a se elibera pe sine de povara ducerii lor în spate. Astfel URSS putea să își mobilizeze integral resursele pentru reforma internă.

Chiar dacă în acel moment nu s-a pus explicit problema dizolvării Tratatului de la Varșovia (această decizie plutea, însă, în aer și era absolut logică, raportat la întreaga filosofie a politicii gorbacioviste, cu certitudine la București noi fiind hotărâți să schimbăm cât mai repede alianțele), chestiunea reunificării germane nu a putut fi evitată. M-am referit în alte ocazii la controversele legate de aceasta în special în cadrul blocului euro-atlantic și nu voi relua discuția aici. (Într-o scurtă conversație avută la Paris, în primăvara lui 1990, cu președintele Mitterand, șeful statului francez mi-a explicat motivele opoziției sale.)

Ceea ce merită reținut în contextul controverselor actuale este că măcar în legatură cu procesul reunificării Germaniei, văzut atunci de Gorbaciov ca un pas esențial către „reunificarea Europei” și instalarea URSS în „casa europeană comună” (unde mulți vest-europeni se întrebau deja dacă America mai trebuia să dețină drepturi locative), s-a discutat și agreat formula (non)extinderii NATO. Astfel, Germania reunificată urma să rămână membru NATO, dar pe teritoriul Germaniei răsăritene (RDG), părăsit de trupele sovietice, nu trebuiau să fie amplasate baze militare ale alianței nord-atlantice, nici măcar sub drapel german. (RFG se obliga să își mențină armata în limitele unui anumit efectiv care să asigure echilibrul de forțe cu vecinătatea sa central și est-europeană.) Acordul acesta este consemnat, din câte știu, în scris, găsindu-se și în stenogramele convorbirilor.

De aici decurgeau două consecințe logice care făceau măcar obiectul unui angajament implicit. Primul efect era că armata sovietică se va retrage din toate statele Pactului de la Varșovia, chiar dacă Pactul de la Varșovia ar fi putut rămâne în vigoare. Nu ar fi avut nici un sens ca trupele retrase din Germania să rămână în Polonia, Ungaria sau Cehoslovacia, mai ales după ce în toate aceste țări, chiar sub lucrarea și din imboldul Moscovei, avuseseră loc „revoluții” anti-comuniste și de emancipare națională. Al doilea efect era acela că angajamentul NATO de a nu se extinde altfel decât politic în estul Germaniei, oprea extinderea sa în statele vecine ei, foste membre ale blocului sovietic, dacă și de îndată ce ele ar fi părăsit Pactul de la Varșovia. Nu ar fi avut nici un sens obligația asumată în raport cu RDG, dacă NATO s-ar fi extins, mai ales cu baze militare, în Europa de la estul Germaniei … de est.

În esență, explicit sau implicit, verbal sau scris, a existat promisiunea că retragerea URSS din Europa centrală și de est nu va fi urmată de extinderea NATO în acel spațiu. Asta explică de ce mai târziu SUA a încercat (fără succes) să includă în procesul extinderii NATO condiția ca pe teritoriul noilor state membre să nu fie amplasate baze militare ale alianței.

În cadrul negocierii unui tratat de pace, negociere care nu a avut loc în 1989, și nici de atunci până azi, foarte probabil s-ar fi putut lua în considerare dizolvarea simultană a NATO și a Pactului de la Varșovia, dar asta numai în condițiile acceptării unei arhitecturi de securitate colectivă mult mai complexe. În 1989, fiind vorba doar de un armistițiu în care URSS era mult mai interesată decât SUA, totul s-a legat doar de câțiva pași urgenți și inevitabili, impuși în principal de nevoia soluționării imediate a chestiunii germane.

Privind în retrospectivă, este clar că spiritul, dacă nu și litera armistițiului au fost încălcate prin extinderea NATO. O extindere pe care noile state membre ex comuniste (inclusiv România) au dorit-o, pentru care au insistat și pe care nu o regretă (cu excepția evoluțiilor care au transformat alianța în cvasi ocupație). Rusia are, însă, îndreptățirea de a fi dezamăgită și de a se socoti înșelată.

Chiar dacă mult discutata promisiune neținută nu ar fi existat, dezechilibrul de putere creat prin ocuparea fostei sfere de influență sovietice de către NATO rămâne. El generează insecuritate și instabilitate, mai ales dacă acceptăm că securitatea este indivizibilă.

Oferte de pace refuzate

După armistițiu și după dezintegrarea URSS au venit ofertele de pace ale Rusiei. Prin constituirea Comunității Statelor Independente s-a încercat transformarea URSS într-o veritabilă federație (o uniune de state suverane organizate pe principiul naționalităților) care apoi să se integreze într-o mare Uniune europeană, emancipată de tutela americană, pentru ca, în etapa subsecventă, împreună cu SUA și puterile asiatice, să convină asupra unei formule de guvernanță globală. Să fi fost asta chiar o utopie?

Tot la începutul anilor 1990 se poate spune că SUA a venit cu o contra-ofertă, care poate fi apreciată ca generoasă numai în măsura în care o raportăm la un act de capitulare al Moscovei, în realitate existent doar în imaginația Washingtonului. Ceea ce se propunea era revenirea la sfera de influență a Rusiei țariste de până la izbucnirea Primului Război Mondial. Asta presupunea o nouă linie de demarcație între vestul european catolic și protestant, pe de o parte, și estul european ortodox, pe de altă parte.

Cel care a conceput suportul doctrinar al proiectului a fost Samuel Huntington (prin studiul dezvoltat apoi în cartea sa „Ciocnirea civilizațiilor”). Potrivit acestuia frontiera dintre cele două sfere urma sa fie linia munților Carpați. Pe cale de consecință, România avea să fie dezmembrată, Ardealul fiind alocat blocului euro-atlantic iar Vechiul Regat, celui euro-asiatic, adică SUA / Germaniei și respectiv Rusiei. 

Cum împărțirea României nu a reușit (și asta se datorează celor care se aflau la conducerea țării în anul „marii încercări”, 1990), rămăsese ca ea să fie alocată în întregime Rusiei. Și mai are cineva neobrăzarea să critice azi renașterea sferelor de influență?!

Rusia nu a mușcat din acest măr otrăvit și nu și-a adus în cetate acest „dar grecesc”. Acceptarea sa ar fi însemnat consacrarea unui raport de putere asimetric între o Rusie antebelică (Rusia secolului XIX) și o Americă mai mult decât postbelică (America secolului XX de după „retragerea gorbacioviană”).

În acel moment, Rusia era prea slabă pentru a respinge fățiș sugestia americană, dar suficient de puternică pentru a nu fi forțată să o accepte. De aceea a amorsat o serie de crize locale în spațiul fostului imperiu sovietic, în care orice tentativă expansionistă sau pretenție hegemonică a Occidentului euro-atlantic să se împiedice. Din perspectiva noastră a fost rău (Transnistria, Osetia de Sud, Abhazia, Nagorno-Karabah etc), dar rușii acționează, ca și americanii, judecând din perspectiva intereselor lor, iar nu a celor ale noastre. Tot ce putem spera de la ei este să o facă mai inteligent decât o face azi SUA.

Dileme și opțiuni românești

Rusia nu a fost în măsură ori nu a fost doritoare să facă o ofertă de securitate României. Ceea ce a făcut a fost, totuși, să se opună dezmembrării statului român (susținută inclusiv de Franța) și să sugereze (vag, sub forma renunțării la opoziția față de modificarea frontierelor postbelice stabilite prin Tratatul de la Paris) reunificarea României cu Basarabia (ciuntită de Hrușciov, dar care, și așa, … nu îi mai aparținea) în schimbul abandonării oricăror eventuale pretenții asupra Transnistriei și a oricăror intenții de integrare în structurile de securitate și cooperare economică europene și euro-atlantice.

Paradoxul este că dacă Occidentul nu dorea să integreze România în sfera sa de influență, în același timp nu accepta nici refacerea României Mari în afara acesteia. Iar Rusia, care putea propune orice dar nu putea garanta nimic, avea forța de a menține status quo-ul teritorial al României, dar nu și pe acela de a-l schimba în favoarea noastră, iluzia reunificării putând fi ea însăși dăruită ca o mișcare tactică de natură a rupe spațiul românesc de cel occidental.

În mijlocul acestor controverse, fără nici o garanție venită din est, dar cu perspectiva cvasi certă de a se desprinde de Ungaria, țară care niciodată nu a acceptat consecințele Tratatului de la Trianon, și a o vedea pe aceasta susținându-și revendicările din tabăra celei mai mari puteri a momentului, căreia România i-ar fi fost în cel mai bun caz indiferentă, dacă nu chiar antipatică, Bucureștiul a optat pentru a forța alianța cu Occidentul euro-atlantic, parteneriatul strategic cu SUA și alinierea la exigențele sferei de influență americane. Așa se explică eforturile făcute pentru intrarea în NATO, precum și susținerea intervenției americane (nu și a intereselor germane) în Balcanii de vest.

Neutralitatea nu era o opțiune realistă întrucât, văzând și poziția geografică a României („la răscruce de vânturi și bătaie de vremi”), nici o mare putere nu era gata să o recunoască și să o garanteze. Or, contrar la ceea ce în general se știe, instituirea neutralității nu este un act unilateral, ci unul multilateral. Ea se convine cu puterile interesate / garante, cărora le cedezi dreptul de a verifica dacă politica ta este cu adevărat neutră sau nu. Aceasta nu înseamnă întărirea suveranității, cum se iluzionează unii, ci limitarea ei. În plus, garanții îți garantează neutralitatea iar nu securitatea; și asta în raporturile dintre ei, iar nu în cele dintre ei și tine. Dacă securitatea ta este amenințată pur și simplu de evoluția vieții internaționale, nu ai nici o siguranță că cineva îți va sări în ajutor, întrucât te afli în afara oricăror alianțe.

Ținând seama de toate aceste constrângeri, România și-a stabilit politica de alianțe prin decizie suverană și în considerarea intereselor sale naționale, în vederea obținerii unui parteneriat iar nu a transformării sale în protectorat. Devierea, deloc inevitabilă, de la această linie a fost cauzată nu doar de egoismul inept al partenerului occidental care, practic, ne-a trădat încrederea, ci mai ales de trădarea liderilor români.

În locul păcii, războiul

Oferta de pace a Rusiei din anii 1990 a fost respinsă. Dacă pentru SUA refuzul a fost consecința tentației de a rămâne singura superputere într-o ordine mondială unipolară concepută conform modelului său de viață și valorilor ei culturale, pentru statele central și est europene principalul motiv a fost teama de revenirea Rusiei la nivelul unei superputeri globale cu capacitatea de a relua dominarea lor. Acestei temeri, într-o fază ulterioară, i s-a adăugat și aceea de izolare, de a rămâne abandonate în „țară a nimănui” cuprinsă între tranșeele euro-atlantice și cele euro-asiatice.

Așa ajungem la etapa istorică de la mijlocul deceniului 1990, când SUA a dorit să închidă definitiv jocul împingând Rusia spre Urali. Războiul din Cecenia, ca și implantarea Americii în Balcanii de vest și Caucazul de sud, urmate de încercarea de transformare a Ucrainei într-un satelit euro-atlantic (fără integrarea sa efectivă, ca stat suveran, în UE sau în NATO) au fost părți ale acestei strategii. Ele au completat acțiunea planificată de pulverizare oligarhică a societății ruse prin dirijarea privatizării activelor economiei ruse în favoarea corporațiilor occidentale, asociate cu campionii ruși ai acumulării primitive de capital, deveniți odioși îmbogățiți fără patrie ai tranziției, precum și pe aceea de cucerire a minților și sufletelor rușilor de rând cu ajutorul unei „coloane a cincea” formată din tot felul de ong-uri finanțate din străinătate. (Nu toate ong-urile au avut o asemenea misiune, dar au fost destule din acestea și ele au compromis, în cele din urmă, societatea civilă și încercarea de a pune capăt vechii tradiții ruse a lipsei de comunicare dintre sfera politică și societate.)

Așa este la război. Așa este războiul hibrid. Numai că acest război a fost o încălcare a unui armistițiu, cumulat cu un refuz al unei oferte de pace. Pe ambele, Rusia le-a înghițit întrucât era prea slabă spre a i se opune. Astăzi nu mai este.

La vremea respectivă România a susținut politica americană de „împingere și îngrădire” a Rusiei, cu obiectivul de a se asigura că aceasta nu va mai fi în situația de a pretinde includerea națiunii române în sfera sa de influență și a o domina. Totodată, diplomația română dorea să evite rămânerea României ca țară de prima linie în contact nemijlocit cu Rusia, ori ca zonă gri între spațiul integrat euro-atlantic și cel ruso-asiatic. Eu însumi am urmat această linie de strategică.

Asta nu a însemnat, însă, adeziunea politicii externe românești (atât timp cât România a mai avut politică externă) la ideea unei ordini mondiale unipolare, care presupunea reducerea Rusiei la nivelul unei entități nerelevante în sistemul echilibrului global de putere. Ceea ce s-a dovedit a fi, de altfel, un obiectiv nerealist și aventurist.

Dimpotrivă, cel puțin doctrina de politică externă românească adoptată în 1996/1997 exprima nevoia de o lume multipolară, cu centre de putere având capacitate de iradiere sau forță centripetă simetrică, și recunoașterea caracterului indivizibil al securității la nivel mondial. În aceeași concepție a păcii universale garantate prin echilibrul de putere, în planul vecinătății noastre, conștientizând amenințarea naționalismului ucrainean, aveam în vedere că acesta poate fi domolit prin efectul echilibrului între Rusia și Ucraina, precum și printr-o politică partenerială cu amândouă, bunele relații ale Bucureștiului cu Moscova fiind asigurarea unei relații calme cu Kievul. Pentru asta, integritatea teritorială, independența și suveranitatea Ucrainei erau esențiale pentru securitatea României, dar și prezența Rusiei pe eșichierul geopolitic ca putere de prim rang era indispensabilă. Împăcarea contradicției latente între o Ucraină ancorată în solul politic occidental și o Rusie influentă la nivel global, se putea realiza prin finlandizarea și federalizarea celei dintâi. Pentru a fi susținut această viziune (despre care am vorbit în forurile internaționale și pe care am explicat-o în scris), în contradicție cu interesele Europei germane, a trebuit să plătesc din greu.

Beneficiind de calmul și siguranța dobândite ca urmare a intrării în parteneriate, alianțe și structuri federative cu cele mai importante puteri europene și euro-atlantice, dar și prin menținerea legăturilor strategice mai vechi cu puterile globale emergente (în primul rând China, dar și India), România ar fi urmat să stabilească raporturi cordiale de încredere și cooperare cu Rusia, asumându-și, în cadrul entităților occidentale în care era membru, rolul de avocat al unor înțelegeri americano-ruse și euro-ruse raționale și pozitive de natură a constitui temelia unei noi ordini internaționale și a calibra procesul reconcilierii Europei integrale cu ea însăși. (Documentele de poziție privind relația strategică între UE și Rusia, UE și NATO, UE și China, UE și Ucraina, aprobate pentru a fi repede abandonate de diverse instituții ale UE, sunt numai o parte a contribuțiilor mele.)

Ceea ce urmăream, ceea ce urmărea România era aducerea alianțelor sale occidentale (efective sau virtuale) într-o poziție de forță de pe care să negocieze o pace justă, fezabilă și durabilă cu Rusia. Ceea ce a ieșit este cu totul altceva.

Ceea ce spuneam / scriam pe la finele anilor 1990, sesizând riscul unui derapaj în acțiunea externă occidentală, era că „Rusia este prea mare pentru a fi izolată, prea puternică pentru a fi dominată și prea importantă pentru a fi ignorată”. Tot atunci, ca reacție la retorica americană potrivit căreia „Rusia nu mai este inamic, nu este încă prieten și nu este nici indiferentă”, îi spuneam Madelenei Albright că trei negații nu fac o afirmație și că este indispensabil să definim de manieră pozitivă ce este Rusia pentru noi sau cel puțin ce am vrea să fie; și să facem în așa fel încât să o motivăm și încurajăm să fie partenerul pe care, desigur, ni-l dorim, în cadrul unei ordini mondiale care nu mai poate fi în nici un caz cea veche.

Eșecul emasculării Rusiei

Planul „împingerii și îngrădirii” a eșuat, pe de o parte, din cauza incapacității SUA de a îndura suferințele unor campanii de lungă durată (țara lui „time is money” este vulnerabilă în fața națiunilor pentru care doar eternitatea contează) și mai ales de a obține pacea după succesele militare. (Țara care a inventat expresia „nation building” este cea mai puțin înzestrată psihologic și psihopolitic pentru a-i asista pe alții în a-și construi statele – așa cum s-a văzut în dezastrosul abandon al Ceceniei după ce, în urma primului război cecen aceasta își obținuse independența, precum și în eșecul războiului cu talibanii.) La aceasta s-a adăugat schimbarea priorităților strategice ale SUA, vectorii intereselor sale vitale deplasându-se (dezastruos pentru România) de pe linia Tirana-Burgas-Baku, pe linia Damasc-Bagadad-Kabul. În atari condiții, devenită și membru al NATO, România ar fi trebuit să treacă imediat la construirea de punți către Rusia; în loc, a săpat tranșee.

Singurul rezultat al geopoliticii americane vizând emascularea Rusiei și încercuirea ei pe flancuri, declanșată în forță și abandonată la jumătatea unui drum spre nicăieri, a fost amorsarea unei bombe rusești cu ceas, pregătită să explodeze în momentul în care Rusia devenea, direct și prin alianțele sale, precum și în raport cu slăbiciunea rivalilor săi, suficient de puternică pentru a spune că nu mai este dispusă să prelungească armistițiul din 1989, nu mai acceptă dezechilibrul de putere la care s-a ajuns prin acțiunea unilaterală a SUA și aliaților săi europeni și că le cere acestora să aleagă între negocierea păcii și reluarea războiului.

România este interesată într-un „tratat de pace” ruso-american, inclusiv pentru că unul germano-rus îi amintește prea mult de Pactul Ribbentrop-Molotov, iar războiul nu este pentru ea, ca țară de linia întâi, o alternativă acceptabilă. (Aceasta cu atât mai mult cu cât, după ce i s-a dat pe cap „scutul de la Deveselu”, acum, într-un eventual război ruso-ucrainean, în care americanii sunt gata să lupte până la ultimul … român, i s-a rezervat, după cum anunță Departamentul apărării SUA, prin gura bine informatului New York Times, rolul furnizorului de armament și terenului de antrenament pentru niște luptători de gherilă ucraineni în care minți înfierbântate de pe malul Potomacului văd pe urmașii mujahedinilor afgani, uitând că, în istorie, Ucraina nu a fost cimitirul imperiilor, precum Afganistanul, ci micul dejun al acestora.)

Belicismul fățarnic al UE alimentează agresivitatea SUA

SUA trebuie să admită realitatea și să treacă la negocieri constructive. Pentru ea războiul cu Rusia nu mai este o alternativă. Cu atât mai mult cu cât adevăratul său rival strategic este în Pacific.

Dacă aliații europeni ar încuraja-o să aleagă o asemenea cale și nu i-ar susține belicismul, este aproape de neconceput ca America să nu meargă la negocieri, în loc să meargă la război. Europa germană (și cea macroniană) îi ține, însă, isonul și îi alimentează nebunia, dându-i iluzia că i-ar fi alături într-o eventuală confruntare militară cu Rusia. O confruntare în așteptarea înfrigurată a căreia Occidentul euro-atlantic amenință cu atât mai mult cu cât este mai secătuit de putere ca urmare a propriilor crize domestice și este cu atât mai intransigent cu cât nu are nici o idee despre ce ar putea oferi în negocieri, în afara aroganței și narcisismului cu care refuză să renunțe la pretențiile sale hegemonice, astăzi acreditate doar de nostalgia trecutei puteri.

Având în vedere crizele economice în care se zbate Occidentul euro-atlantic, agravate de inadecvarea sistemelor lor politice pentru lupta cu Pandemia Covid 19 și de politizarea acesteia sub semnul revoluției globale post-umaniste declanșate tot în principal din SUA, un război economic cu Rusia (căci faimoasele sancțiuni economice despre care se vorbește sunt acte de război, iar nu acte de justiție) ar exploda în fața celor care îl încep. Aceasta cu atât mai mult cu cât, dincolo de atuurile economice (în special în ceea ce privește furnizarea energiei vitale pentru dezvoltarea UE) aflate la dispoziția Kremlinului pentru contrabalansarea, cel puțin pe termen scurt și mediu, a vulnerabilităților sistemice ale economiei ruse, atacul împotriva Rusiei va fi un adevărat casus foederis care îl va pune pe inițiatorul ostilităților în fața unor reacții potrivnice devastatoare pe toate continentele (cu excepția Australiei). Cine își poate, oare, imagina că Berlinul sau Parisul, și nu numai, în deficit cronic de debușee pentru companiile lor, vor renunța la piața rusă sau la cea chineză, și nu numai, pentru a seconda SUA în aventura fără sens a apărării granițelor ucrainene trasate de Hrușciov, pe vremea URSS și a Războiului Rece, în logica administrației sovietice, fără nici o considerație pentru geopolitica securității colective?

De fapt, avem toate motivele să credem că Germania joacă iarăși la mai multe capete. Ostilitatea între Rusia și SUA îi lasă ei spațiu de manevră în relația cu Moscova. Este un joc vechi pe care numai amnezicii istoriei nu îl sesizează.

Dacă Rusia și SUA ar conveni asupra unei arhitecturi de securitate europene prin care ar standardiza raporturile internaționale în cadrul unei ordini mondiale având, în mod obiectiv, China ca protagonist, spațiul de manevră geopolitică al Germaniei și capacitatea ei de a tranzacționa cu alte puteri regionale și globale (România fiind un obiect clasic al unor asemenea tranzacții) ar fi dramatic redus. De aceea, pentru Berlin starea de război între fostele super-puteri ale defunctei ordini bipolare este mai mult decât profitabilă.

Desigur Germania, care este departe de a-și achita datoriile financiare față de NATO (acel 2% din PIB, plătit cu sfințenie de România), este gata să implice alianța în războiul cu care amenință America, evident, pe cheltuiala acesteia. Nu poate fi mai mare ironie a sorții și mai mare motiv de veselie la Berlin. Să îi faci pe americani să se certe pe banii lor cu rușii, împingându-i într-o partidă pe care nu o pot câștiga și din care tu îi vei ajuta pe ruși să iasă fără pierdere, pentru ca tu să culegi potul! Ce poate fi o manevră politico-diplomatică mai măiestrită?! Ea se situează pe linia celei mai bune tradiții a diplomației germane.

În plus, demonizarea Rusiei este de natură să înspăimânte statele baltice și pe cele ale Mittel Europa care astfel vor accepta mai ușor, spre a obține protecția germană, să renunțe la suveranitate în cadrul UE, contribuind și la realizarea visului Europei germane – cel de „al patrulea Reich”, cum se exprima fostul premier polonez, actual lider al Partidului Lege și Dreptate, Jaroslaw Kaczynski.

Ca partener strategic al SUA, România ar trebui să explice asta la Washington. Partenerii loiali ai Americii au obligația de a o ajuta să iasă din lumea viselor, să vadă realitatea, să evite căderea în mrejele autoiluziilor și să nu se lase sedusă de cântecele de sirenă ale falșilor săi prieteni europeni, care, prefăcându-se că îi acceptă conducerea, o expun irelevanței istorice în negocierea ordinii mondiale în curs de a se naște. În circumstanțele actuale putem spune că loialitatea liderilor politici români față de SUA merge mână în mână cu și este condiționată de loialitatea față de România.

„Fericiți făcătorii de pace!”


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

14 comentarii pentru articolul „Agresivitatea frivolă a unui imperiu senil”

  • cea care conteaza in mod fundamental e povestea care se spune pe ‘taramul cuantic’

    noi cu ‘facerea’, cu ‘actiunea’ pe taramul astaaaa…nu prea le avem:))),
    insa cine mai stie daca nu cumva le avem cu ‘consultana’, adica cu ‘nonfacerea’, adica cu nonactiunile aferente acestui taram…la moda:)

    la masa asta, la care se discuta pe limba ‘granitei universului’, sta si Pacea, nu numai Lumea Mare, adica sta si Cerul, nu numai Pamantul:),
    deci daca avem vreun reprezentant desemnat din partea Cerului… ne am scos :)))))

  • „Agresivitatea frivolă a unui imperiu senil”, prin urmare, o modific astfel:
    ‘disperarea’ unui animal care se da ranit de moarte,…doar ca sa te pape cu totul:)))

  • Daca domnul ionel ar fi citit cu atentie articolul (eu l-am parcurs o data si recitit, mult mai atent, inca de doua!), poate ar fi inteles cate ceva din el.
    Pacat.
    P.S. nu am scris intamplator numele domnului fara majuscula!

  • Povesti:)

    Uniunea Europeana e un produs expirat, o alta trebuie sa se nasca, pe alte temelii, e normal sa fim parte a ei. Deci daca si francezii vin pacilea…Bravo.

    Insa..Bravo si ca americanii sint paici:)), iar daca tot sint… sa se apuce, nenica, sa construiasca fabrici din noua generatie, ca le va fi de folos:))

    Rusii au deja niste fabrici , asa ca…Bravo ca sint si rusii paici:)

    Tot ce trebuie sa stie acestia e ca noi ne dorim sa traim pe romaneste, deci pe limba asta vom vorbi…pe limba lor:)))

    Ce trebuie sa priceapa, poate, toti cei de mai sus e ca prin faptul ca China e mai avansata decit ei, cel putin oficial, in dezvoltarea computerului fotonic, cumvaaa…toata energia in sensul asta ar trebui sa si o focuseze, nu sa se piarda in discutii care par a fi pe cit de razboinice pe atat de puerile.

    americanii nu au motive sa fie atat de inapoiati pe cit se arata a fi in jocul pe care Trump l a initiat mai intai prin Make America Great Again si mai apoi prin America First.
    Deci se prea poate…sa nu se stie cit de inaintati sint americanii in cercetarea pe taramul cuantic,
    singura care mai poate face diferenta la acest nivel,
    asa ca te poti trezi brusc cu internet cuantic in america:))), caz in care europenii chiar se vor trezi si ei tot brusc…perdanti absoluti:))
    –-
    China a demonstrat ca joaca chiar cu talent la nivel cuantic :)),
    SUA si ea are tot ce i trebuie sa se afle deja, undergroud, cu cercetarea pe nivelul cuantic tot la un nivel avansat,
    rusii…nu prea imi dau seama cum, insa si ei au demonstrat capabilitati de mapare a Viitorului, deci acceseaza si eu taramul cuantic la nivel avansat,
    doar europenii par a fi dintr un alt joc, daca nu cumva intr un alt film:)

    europenii, daca nu despart Cerul de Pamant, apasind pe pedala Pamantului pina la prasele, insa permitindu le celor care pretuiesc (inca! :))) ) Cerul sa o faca, ..se vor gripa.

    Make America Great Again! e…despre America.
    Atunci cind America a zis asta, prin gura unui presedinte, apăi de ce te ai indoi ca America stie exact care e jocul care se joaca?! Presedintii vin si pleaca, insa America ramane.
    Ar putea fi intrebati, eventual, europenii daca au habar care e jocul:)
    ––––
    Diferentele de potential genereaza miscare.
    Pina una alta China, exclusiv prin computerul fotonic, s a cocoțat in virf, ….ocupind cea mai de jos pozitie ( :)))) ), devenind Mare pentru…toate ‘acumularile’
    doar apropiindu te de ‘nivelul marii’, cocotindu te si tu cu cercetarea pe taramul cuantic, mai piti spera sa te…’miști’,…sa ‘miști’, deci sa ramai in viața. ca stat, ca natie, ca ‘putere relevanta’…etc

  • În sfârșit, o analiză excelentă!

  • axioma:
    ‘Rusia nu are forța pentru a face din Europa un rai; o are însă pe aceea pentru a face din Europa un iad. Rusia nu poate câștiga, foarte probabil, un război total cu NATO, dar fără acordul Rusiei, NATO (SUA și aliații săi) nu poate avea pacea.’

    sau altfel: o Lume Noua fara Rusia nu poate exista.

  • Globalizarea…s a epuizat. Acum se naste Unificarea.
    Or ea e o poveste a sinelui. SUA are nevoie de innoire, de renastere, de noi rinduieli, are nevoie sa si inglobeze in propria ecuatie de miscare cele mai noi descoperiri, inventii, inovatii.
    e cam urgenta, treaba:)))

    in timp ce unii inca au impresia ca jocul e despre expansiune, uite ca el numa despre expansiune nu e:))

    adica…in timp ce felul in care se misca China e…dorit si de altii, poate,
    cei care doresc asta se gindesc tot la Globalizare:))
    Povestea Chinei se scrie intre granitele Chinei, abia dupaia ea e spusa lumii mari.

    Cum vor face fata cei care au in cap expansiunea, noilor descoperiri, inventii si inovatii uimitoare care se vor manifesta in curind in China, ca urmare a dezvoltarii computerului fotonic?!:))

    mai simplu: problemele statelor sint in sinele lor, nu in afara granitelor, ‘cauza’ e sinele, expansiunea e un ‘efect’ si se va manifesta ulterior echilibrarii sinelui.

  • jocul s ar juca daca piesele ar fi pe tabla.
    deci asteptam sa rasara piesele potrivite pe tabla.
    piesele potrivite sint cele pe masura vremurilor.
    vremurile sint despre unificare, adica despre ‘globalizarea’ la nivel micro, caz in care se manifesta refluxul.

  • Este prima analiza de acest tip pe care am citit o pina la capat,…in ultimii citiva ani.
    Tare!

  • Domnule Severin, sustineți cu atata verva Rusia, încat ma face sa mă intreb dacă nu cumva sunteti și cetatean sovietic (pardon, rus)!! Dar nu cred, ar fi prea bătător la ochi !!
    Si ati și facut parte din Parlamentul European!! Știam ca facând parte din această instituție,ar fi trebuit să aparați interesele și valorile europene, aici incluzând și pe cele ale României, care în acest moment sunt diametral opuse cu ale Rusiei! În schimb dv, faceți exact invers! dar ati si fost condamnat, nu??? infracțiune de luare de mită și trafic de influență!!
    Prin sentința data, nu cred că mai aveti dreptul moral (si nici altfel) să va exprimați opiniile! Faceti-o in în altă parte, unde nimeni nu va aude, intrucat nu sunteți demn de a va face cunoscută poziția! Ați facut Romania de rușine, domnule Severin !! Și acum veniți să ne țineți lecții??
    Domnule Cristoiu, nu va dați seama că asocierea cu astfel de personaje va trage, in jos, afectându-va credibilitatea? Fiți integru, fiți vertical, nu va asociați cu oameni lipsiti de credibilitate, ci cu oameni care sa merite, și să impună respect, si lumea vă va respecta, la randul dv! DIXIT.

    • În ipocrizia lor, „marii” condamnați ai României post-decembriste se consideră deținuți politici. Mare tupeu!

    • In sfarsit sunt de acord si eu cu Ionel.Rusia vrea un singur lucru de fapt,de cand este condusa de Putin,si anume anexarea Europei.Ne place sau nu Europa si politicienii ei ,multi submediocrii, cu toate astea Romania nu are o alta alternativa decat Europa,ne place sau nu,traim in Europa ,este casa noatra a celor 27 de popoare care formeaza UE.UE este departe de a fi perfecta,dar noi facem parte din Europa.Rusia este o tara eminamente asiatica,cu o cultura asiatica(urmasii hoardelor lui Ghenghis Khan)iar SUA au continentul lor(America de Nord).Ambele sunt straine de noi,dar aleg sa transforme Europa in campul lor de lupta si sa ne distruga noua civilizatia si continentul.Oricum nici unii nici altii nu fac vre un bine Europei sau Romaniei.Iar daca se distrug reciproc,(Rusii cu Americanii),asta ar fi un lucru bun atat pentru Romania cat si pentru toata Europa.(Si chiar pentru lume).Problema e ca astia au arme nucleare cu care pot distruge lumea,asta i partea proasta,daca nu le ar avea,si s ar razboi pe viata si pe moarte unii cu altii in Pacific cu arme conventionale pana s ar face terci reciproc,asta ar fi un lucru bun pentru lume.

      • @ problema e alta, pe vremurile astea:)
        noi sintem de partea Naturii sau a Arificialului?!
        europa e de partea Naturii sau a Artificialului?!
        Rusia e de partea Naturii sau a Artificialului?!

        bineinteles ca nu te impotrivesti Artificialului, insa nu se va inghesui lumea sa fie de partea Naturii, adica sa ramana ceea ce e 🙂

        deocamdata nu se va intampla nimic,ca nu sint pe tabla piesele potrivite, care sa aiba ochi pe masura vremurilor si sa vada cum arata rezolvarea.

A apărut „1990- Ce se ascunde dincolo de evenimentele din 13,14 și 15 iunie? ”. Primul volum din seria Ion Cristoiu – istoricul clipei, 1990 – 1996

Invitații cristoiublog

Invitații cristoiublog