America, mormântul unei iluzii – de la „neutralitatea judicioasă” de ieri la hegemonia militaristo-rapace de azi (1)

Încerc de niscaiva ani să înțeleg cine este America și ce vrea ea cu adevărat, într-un moment în care România nu-i nimic altceva decât un scutlâc creat strategic în coasta Rusiei și-n care Administrația de la Washington face numai ce-i dictează propriul interes. Demersul nu e deloc lesnicios și ferit de primejdii, mai ales că, cine nu îmbrățișează doctrina impusă de pe Potomac, devine automat un proscris în ochii guguștiucilor educați pe maidanele virtuale. Insensibil însă la glasul gloatei, mi-am văzut netulburat de obsesiile mele și, plecând de la George Washington, am ajuns în anul de grație 2023, având cugetul neîngrădit și împăcat, conștient că „eroarea de opinie poate fi tolerată, atunci când rațiunea este liberă să o combată.”[1]

Așadar, să purcedem la drum !

America lui George Washington

La început a fost George Washington, comandantul Armatei Continentelor, care a câștigat independența Americii, adică, și, totodată, primul ei președinte (în perioada 1789-1796). La părăsirea Casei Albe, la 17 septembrie, omul acesta providențial în destinul „Lumii Noi” a ținut un discurs memorabil, „un document de referință pentru statutul și organizarea Statelor Unite”[2], căzut în desuetudine mai apoi. Căci principiul „neutralității judicioase”, respectat cu sfințenie până în secolul XX de toate administrațiile de dincolo de Ocean, a devenit o simplă și comică amintire. Ei bine, ca să ne dăm seama de unde a pornit și unde a ajuns azi „națiunea indispensabilă” a omenirii, se cuvine să recitim cu maximă atenție alocuțiunea respectivă.

„…Respectaţi principiul bunei-credinţe și al dreptății faţă de toate naţiunile; cultivați pacea și armonia cu toate naţiunile. Religia şi moralitatea dictează această conduită; şi cum s-ar putea ca o politică justă să nu dicteze într-astfel? Va fi un lucru demn de o națiune liberă, luminată şi, nu departe în viitor, măreață, să ofere omenirii mărinimoasa şi atât de proaspăta pildă a unui popor mereu călăuzit de o pilduitoare dreptate și bunăvoință. Cine s-ar putea îndoi că, în decursul vremurilor, roadele unui asemenea plan nu ar putea răsplăti din belșug orice avantaje temporare ce se vor fi pierdut poate prin constanta aderare la această viziune? Cum să credem că Providența nu a corelat permanenta fericire a unei naţiuni cu virtuțile ei? Această pildă, oricum, este chezășuită de toate acele simțiri ce înnobilează natura umană. Dar, vai! Nu e cu putință ca viciile să zădărnicească totul?

… Un ataşament părtinitor al unei naţiuni pentru vreo alta produce o seamă de neajunsuri. Simpatia față de o naţiune, înlesnind iluzia unui imaginar interes comun, în cazuri în care niciun fel de interes comun real nu există, și insuflând în una duşmăniile celeilalte, o împinge pe prima să participe la disputele și războaiele celei de-a doua, fără o motivaţie sau justificare adecvată. Conduce, de asemenea, la acordarea unor privilegii, în favoarea naţiunii favorizate, care le sunt refuzate altora, ceea ce poate leza îndoit naţiunea care acordă privilegiile, prin renunţarea inutilă la ceea ce se cuvenea să fie păstrat; și prin stârnirea unor reacții de invidie, rea-voință și răzbunare din partea celor care nu s-au bucurat de privilegii egale. Și le dă ocazia unor cetățeni ambiţioși, corupți sau amăgiți (care sunt partizanii naţiunii favorizate) să trădeze sau să sacrifice interesele propriei lor țări, fără a întâmpina dezaprobare, ba chiar cu simpatie; poleind, cu aparențele unui virtuos simţământ al datoriei, cu strălucirea unui onorabil respect faţă de opinia publică, sau cu un lăudabil zel pentru binele public, josnicele și stupidele concesii făcute ambiţiei, corupției sau infatuării…

…Împotriva tertipurilor insidioase ale influenței străine (vă implor să mă credeţi, concetățeni), vigilenţa unui popor liber se cuvine să fie mereu trează; știut fiind că istoria și experienţa au dovedit că influența străină este unul dintre cei mai nimicitori vrăjmași ai guvernării republicane. Dar această vigilență, pentru a fi utilă, trebuie să fie imparțială, altminteri devine însuși instrumentul influenţei ce trebuie evitată, în loc să fie un mijloc de apărare împotriva ei. Excesiva părtinire faţă de o anumită naţiune străină, la fel ca excesiva aversiune față de o alta, îi fac pe aceia care le resimt să vadă primejdia doar unilateral, având rolul de a ascunde, ba chiar de a spori mecanismele de influență asupra celeilalte laturi. Patrioţii autentici, capabili să se opună intrigilor naţiunii favorizate, riscă să devină suspecți și detestaţi; în timp ce uneltele străine şi cei păcăliți de ele uzurpă aplauzele și încrederea poporului, împingându-l să își abandoneze interesele…

Suprema regulă de conduită pentru noi, faţă de națiunile străine, este ca, în dezvoltarea relațiilor noastre comerciale, să avem cu ele cât mai puţine legături politice cu putinţă. Dacă însă au fost încheiate deja angajamente, să le respectăm până la capăt cu deplină bună-credință. Dar, de-acolo, să ne oprim.

Europa are o serie de interese primordiale, care pe noi nu ne privesc sau ne privesc prea puţin. Din acest motiv, Europa e silită să se angajeze în controverse frecvente, ale căror cauze sunt esențialmente străine de preocupările noastre. Din acest motiv, prin urmare, ar fi nejudicios pentru noi să ne amestecăm, prin legături artificiale, în vicisitudinile obișnuite ale politicii ei sau în combinaţiile și coliziunile obișnuite ale prieteniilor sau dușmăniilor ei.

Poziţia noastră, în condiții de desprindere şi depărtare geografică, ne invită și ne permite să urmăm un parcurs diferit. Dacă vom rămâne un popor unit, condus de o guvernare eficientă, nu sunt departe vremurile când, ignorând prejudiciul material, ne vom împotrivi șicanărilor externe; când, adoptând o atitudine menită să conducă la neutralitate, vom putea oricând, invocând-o, să o respectăm cu scrupulozitate; când naţiunile beligerante, aflate în imposibilitatea de a face achiziţii pe seama noastră, nu vor pregeta să ne arunce mănușa, provocându-ne; când vom putea alege pacea sau războiul, după cum ne va îndruma interesul nostru, călăuzit de dreptate.

De ce să nesocotim avantajele unei asemenea situări speciale? De ce să abandonăm teritoriul nostru pentru a ne impune pe pământ străin? De ce, împletindu-ne destinul cu cel al oricărei părți din Europa, să amestecăm pacea şi prosperitatea noastră în hățișul zbuciumurilor unei Europei mânate de ambiţie, rivalitate, interese, umori sau capricii?

Adevărata noastră tactică este să ocolim alianțele permanente cu oricare parte a străinătății; să le ocolim, zic, întrucât avem acum libertatea de a o face; căci nu vreau să înțelegeți cumva că aş fi capabil să girez infidelitatea faţă de angajamentele existente. Sunt adeptul principiului, aplicabil deopotrivă treburilor publice şi celor personale, că onestitatea este întotdeauna cea mai bună tactică… Având grijă ca, prin aranjamente convenabile, să ne situăm întotdeauna pe o poziţie defensivă respectabilă, putem ca în situații critice extraordinare, să recurgem la alianțe temporare.”[3]

Deloc întâmplător, un alt urmaș de-al său, Thomas Jefferson, susținea același lucru la învestirea în cea mai înaltă demnitate din SUA – „pace, comerț şi prietenie imparţială cu toate națiunile, neintrând în alianțe cu niciuna.”[4]

Anii au trecut și, după aproape două secole și jumătate, America este implicată politic, economic și militar în tot ce mișcă pe glob, o țară importantă nu i-a scăpat din vizor, izolaționismul de altădată fiind o amintire prăfuită.

[1] Thomas Jefferson, în discursul rostit la învestire, în anul 1801. (Discursuri care au schimbat lumea)

[2] Discursuri care au schimbat lumea

[3] Discursuri care au schimbat lumea

[4] Discursuri care au schimbat lumea