America, mormântul unei iluzii – de la „neutralitatea judicioasă” de ieri la hegemonia militaristo-rapace de azi (3)

America generalilor săi

 

Ca niciodată după războiul civil de secesiune, generalii bravei armate americane au revenit în centrul atenției ca eroi naționali. Contextul internațional belicos îi adusese în prim-plan, ca învingători  ai monstrului fascist, prilej  pentru unul ca George  S. Patton Jr. să se producă asemenea  starurilor de cinema. Ei bine, „Bătrânul «Sânge și Ficați»”, cum îl porecleau  ai lui,  nu s-a sfiit să transmită posterității un mesaj de-o actualitate nepieritoare ! Astfel, în alocuțiunea rostită la 5 iunie 1944, înainte de „Ziua Z”, tipul acesta pitoresc, controversat și spurcat la gură, care credea că „nu poți conduce o armată fără înjurături; și trebuie să fie înjurături  elocvente”, a punctat câteva dintre valorile  americanismului: „… Sunteţi astăzi aici pentru trei motive. Primul, fiindcă sunteţi aici pentru a vă apăra căminele de-acasă şi pe cei dragi vouă. Al doilea, sunteţi aici dintr-un sentiment al respectului de sine, fiindcă nu aţi vrea să fiţi în altă parte. Al treilea, sunteți aici fiindcă sunteţi bărbați adevăraţi, iar tuturor bărbaţilor adevăraţi le place să lupte. Când voi, cei de-aici, fiecare dintre voi, eraţi puștani, toți îl admiraţi pe băiatul care ieşea campion la jocul cu bile, pe cel mai rapid alergător, pe cel mai dur boxer, pe marii jucători de baseball și pe toți jucătorii de fotbal american. Americanii au cultul învingătorului. Americanii nu îi suportă pe cei care pierd. Americanii îi dispreţuiesc pe laşi. Americanii joacă pentru a câștiga tot timpul. Mie, unul, nu îmi pasă nici cât negru sub unghie de omul care a pierdut şi râde. De aceea, americanii nu au pierdut niciodată și nici nu vor pierde vreodată un război; fiindcă însăși ideea de a pierde este detestabilă pentru un american.

Nu veți muri toţi. Doar doi la sută dintre cei care sunteți aici azi veţi muri într-o bătălie majoră. Nu trebuie să vă temeţi de moarte. Moartea, cu timpul, vine pentru toți oamenii. Da, orice om este speriat în prima lui bătălie. Dacă spune că nu e, minte. Unii oameni sunt lași, dar luptă la fel ca oamenii viteji sau mănâncă o bătaie de-și culeg măselele de pe jos, dacă stau să se uite cum luptă unii la fel de speriaţi ca ei.

Adevăratul erou este bărbatul care luptă, chiar dacă este speriat. Unii oameni își înving frica, după un minut prin foc și sabie. Altora le trebuie un ceas. Altora, câteva zile. Însă un bărbat adevărat nu va lăsa niciodată ca frica de moarte să fie mai puternică decât onoarea lui, decât simţul datoriei față de țara sa şi decât bărbăţia lui înnăscută.

O bătălie este cea mai minunată competiţie la care o ființă umană poate participa. Scoate în evidență tot ce este mai bun și înlătură tot ce este josnic. Americanii se mândresc că sunt «masculi feroce»“, și sunt Masculi Feroce. Țineţi minte că dușmanul este la fel de speriat ca voi, dacă nu chiar mai mult decât voi. Dușmanul nu este supraom.

…Şi nici toţi eroii adevăraţi nu sunt feţi-frumoși din poveşti. Fiecare om din această armată joacă un rol vital. Niciodată să nu vă lăsaţi pe tânjală. Niciodată să nu credeți că munca voastră nu contează. Fiecare om are de îndeplinit o sarcină și trebuie să o facă. Fiecare om este o verigă vitală în marele lanţ. Cum ar fi dacă fiecare șofer de camion ar decide brusc că îl deranjează șuieratul obuzelor de deasupra, s-ar îngălbeni de frică și ar sări cu capul înainte într-un șanț? Ticălosul ar putea spune cu lașitate: «La naiba, n-o să-mi simtă nimeni lipsa, sunt doar unul din atâția alții». Dar cum ar fi dacă fiecare om ar gândi așa? Unde dracu’ am fi ajuns acum? Nu, fir-ar să fie de treabă, niciodată americanii nu gândesc așa. Fiecare om își face treaba lui. Fiecare om serveşte cauza întregului. Fiecare departament, fiecare unitate este importantă în vasta schemă a acestui război.

…Sigur, vrem să mergem acasă. Vrem să se termine odată cu acest război. Cel mai rapid mod de a termina odată cu războiul ăsta este să punem mâna pe nemernicii care l-au pornit. Cu cât îi plesnim mai repede, cu atât mai repede putem pleca acasă. Cel mai scurt drum spre casă este prin Berlin şi Tokyo. Şi când vom ajunge la Berlin, eu personal o să-l împușc pe zugravul ăla nemernic de Hitler. Exact cum aș împușca un șarpe!

…Există un lucru extraordinar pe care voi toți îl veți putea spune, după ce se termină acest război şi veţi fi ajuns acasă din nou. Să fiţi bucuroși că, peste 20 de ani, când veţi sta la gura focului cu nepotul pe genunchi și el va întreba ce-ai făcut bunicule în marele al Doilea Război Mondial, nu va trebui să tușiți, mutându-l pe celălalt genunchi și mormăind: «Ştii, bunicul tău a învârtit rahatul în Louisiana». Nu, domn’e, veți putea să vă uitaţi drept în ochii lui şi să spuneți: «Băiete, bunicul tău a luptat în Armata a Treia, alături de păcătosul ăla de Georgie Patton!».“[1]

Mă prăbușesc în hăul perplexității citind că „o bătălie este cea mai  minunată competiție la care  o ființă  umană poate participa”. Oare de aceeași părere vor fi și sărmanii care mor de un an și un pic  pe câmpurile ucrainene? Chiar să  ne fi pierdut pe veci rațiunea ?

Peste vreo șapte ani, un alt personaj idolatrizat în Statele Unite, generalul  Douglas MacArthur, se adresa astfel Congresului,   la 19 aprilie  1951, în discursul  de rămas-bun: „Deşi nu am fost consultat anterior deciziei preşedintelui de a interveni   în sprijinul Republicii Coreea, acea decizie, din punct de vedere militar, s-a  dovedit întemeiată, întrucât am putut să-i azvârlim înapoi pe invadatori și să le decimăm forțele. Victoria noastră era deplină, iar obiectivele noastre fuseseră aproape atinse când China Roşie a intervenit cu forțe terestre numeric superioare.

Acest lucru a creat un nou război şi o situaţie complet nouă, o situație care nu a fost luată în considerare atunci când forțele noastre au fost trimise împotriva cotropitorilor nord-coreeni; o situaţie care necesita noi decizii în sfera diplomatică, pentru a permite o ajustare realistă a strategiei militare. Asemenea decizii nu au fost luate.

Deşi niciun om întreg la minte nu ar pleda pentru trimiterea forțelor noastre terestre în China continentală, o variantă ce nu a fost luată în calcul niciodată, noua situaţie impunea totuși de urgenţă o revizuire drastică a planificării strategice, dacă ținta noastră era să înfrângem acest nou inamic, așa cum îl înfrânseserăm pe cel dinainte. (…)

S-au făcut eforturi pentru denaturarea poziţiei mele. S-a spus, de fapt, că aș fi dornic de război. Nimic nu poate fi mai departe de adevăr. Cunosc războiul, cum puţini oameni din ziua de azi îl cunosc, și nimic nu îmi repugnă mai mult. (…)

Tocmai m-am despărțit de  fiii  voștri care luptă în Coreea. Au trecut cu bine prin toate încercările acolo şi pot să vă raportez, fără rezervă, că sunt niște oameni minunaţi din toate punctele de vedere.

…Îmi închei acum cei 52 de ani de serviciu militar. Când m-am înrolat în armată, încă în veacul trecut, a fost pentru mine împlinirea tuturor speranțelor și visurilor mele de băiat. Lumea s-a schimbat radical de nenumărate ori, de când am depus eu jurământul pe câmpia de la West Point, iar speranțele și visurile s-au spulberat de mult, dar încă îmi amintesc refrenul uneia dintre cele mai populare balade din cazarmă, în acea vreme, care proclama cu multă mândrie: «Bătrânii oșteni nu mor niciodată, ci doar dispar».

Şi, aidoma bătrânului oștean din acea baladă, îmi închei şi eu cariera militară şi doar dispar, un bătrân ostaş care a încercat să-și facă datoria,  așa cum Dumnezeu l-a luminat să-și vadă acea datorie.

La revedere.”[2]

Pe naiba la revedere, fiindcă, într-adevăr, bătrânii oșteni nu mor niciodată, ei se reîncarnează  mereu și mereu în alții mai tineri, de care ne ciocnim, iată, de niscaiva ani, și pe meleagurile valahe, transformate în bază militară americană… De aici și apetitul pentru  război al yankeilor… Chiar, tare curios aș fi să aflu la ce sumă se ridică tehnica militară vândută  de Pentagon Ucrainei din 2020 încoace, precum și numărul de soldați trimiși acolo… Până atunci, vorba tragicului împărat Hirohito, „feriți-vă cu strictețe de orice răbufniri emoționale ce ar putea genera complicații inutile”![3]

 

[1] Discursuri care au schimbat lumea
[2] Discursuri care au schimbat lumea
[3] Alocuțiunea rostită la 15 august 1945 cu ocazia capitulării Japoniei. (Discursuri care au schimbat lumea)