Anticar, cronicar. Uneori în munca asta este vorba și despre tristețe

Un text de Marin Dobre

Cum poate fi o zi gri cum a fost cea de azi altfel decât tristă, chiar și în anticariat.
Ziua începută cu un telefon de la o doamnă în vârstă care vrea să-și vândă ceva cărți.

— Bună dimineața! Știți, am de vânzare Istoria românilor, publicată de Academie, în 10 volume… Eu aș vrea pe ea 1.800 de lei.
Am văzut că se vinde cu 200 de lei volumul… Cam cât îmi dați pe ea?
— Doamnă, știți, eu trebuie să fac și profit… Așa că vă ofer maxim 1.000 de lei.

Închide telefonul pe un ton ușor supărat, înțeleg din ultimele cuvinte.
Uitasem de discuție, când, undeva după-amiază, primesc un nou telefon, de la aceeași persoană.

— Spuneți-mi până la ce oră vă găsesc.
— La 19:30…
—  Haideți că plec spre dumneavoastră.
—  În regulă, vă aștept.

Aproape de ora 19, apare o doamnă un pic aplecată de spate, târând cu mare greutate un cărucior de piață după ea.
Nu era greu să-mi dau seama că e persoana cu care vorbisem la telefon.
O ajut să scoată volumele masive (Istoria Românilor scoasă de Academie în 2001 are pe puțin 1 kg și jumătate pe volum) și le așez pe masă.

Mă îndrept spre calculator spre a-i încheia actele de preluare, când îi sună telefonul:
— Alo… uite sunt undeva pe Brezoianu la un anticariat.
…
— Da, păi nu mai aveam niciun ban și a trebuit să vând niște cărți…

Restul discuției a curs undeva aiurea pe lângă mine și nici nu mai conta, dintr-odată eram cuprins de remușcări și tristețe…
Îmi recunoscuse mai înainte că a mai sunat la alte anticariate, iar cea mai bună ofertă fusese a mea.
Deși părea o afirmație măgulitoare, nu m-a putut scoate din starea de tristețe, de care eram cuprins după cele auzite, nu din indiscreție, în convorbirea telefonică.
Da, uneori în munca asta este vorba și despre tristețe. Tristețe și cărți, dacă ar fi să parafrazez cu un titlu de eseuri ale lui Nicolae Manolescu din anii ’90…