Anul 1956 – Doliu pentru unii Imperialiști (I)

Era anul în care a avut loc cel de-al XX-lea Congres al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Era anul în care Nikita Hrușciov denunța cultul personalității și crimele lui Stalin. Anul în care Maroc devenea stat independent față de Franța, iar Pakistan devenea prima republică islamică. Tot în acest an, România devenea stat membru al Organizației Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură (UNESCO), fondată în anul 1945. În articolul de astăzi ne vom abate gândurile asupra unui eveniment care avea să schimbe „Fața Lumii”. Este vorba despre Criza Suezului, Războiul Canalului de Suez din 1956 sau, pentru Marea Britanie și Franța, Operațiunea Musketeer (O, vai de noi, nu doar Federația Rusă are Operațiuni Speciale imperialiste? În Occident, Ipocrizia este rege), în lumea arabă, sub unul din numele alternative: Agresiunea tripartită, Războiul Sinaiului sau Războiul Suez-Sinai, iar pentru israelieni, Campania din Sinai sau Operațiunea Kadesh.

Acest eveniment este aruncat în bezna trecutului, deși merită să fie studiat din foarte multe puncte de vedere, o dată ce analizăm fiecare actor implicat și motivațiile acestora. Era anul 1956, iar două puteri coloniale se aflau pe moarte. Acestea erau: Marea Britanie și Republica Franceză. Aceste două state au sperat că vor obține o victorie ușoară împotriva Egiptului, însă s-au înșelat amarnic. Din cauza acestui conflict, Uniunea Sovietică și Statele Unite ale Americii se vor pune de acord cu privire la anumite lucruri, cel puțin oficial. Franța va vedea că Marea Britanie nu este un partener de încredere și va începe să dezvolte relații la nivel regional, pe „Bătrânul Continent”. Israelul va obține un câștig însemnat fără prea mult efort, iar englezii își vor da seama că nu mai trebuie să neglijeze „relația specială” pe care o au cu SUA niciodată. Uniunea Sovietică și Statele Unite ale Americii vor rămâne singurele super-puteri, Ordinea Mondială devenind bipolară. Astfel, Franța și Regatul Unit vor deveni puteri „de mâna a doua”. Imperialismul European avea să se sfârșească. Iar statele arabe urmau să se unească.

În anul 1869, navigația globală avea să se schimbe datorită deschiderii canalului Suez. Acest canal a fost făcut prin muncă manuală, cu moartea a unui număr uriaș de egipteni. Totul ca să se scurteze cu 5.000 de mile drumul din Europa către Asia. Pe scurt, vasele nu mai trebuiau să navigheze în jurul Africii. 10 ani a luat acest proiect, 10 ani de sclavie pentru egipteni și 10 ani de satisfacții pentru diplomatul francez Ferdinand de Lesseps (Ulterior, a condus și inițierea lucrărilor de construcție a Canalului Panama, afacere fără succes, soldată cu un scandal mediatic. Canalul Panama a fost finalizat, în cele din urmă, în 1914). Compania Canalului Suez, cea care controla canalul, era o companie privată deținută de investitori francezi, ruși, austrieci și de conducătorul (Khedive) Egiptului, nimeni altul decât Ismail Pasha (1830-1895). În anul 1875, pentru a-și plăti datoriile uriașe, Ismail Pasha și-a vândut partea de 44% către Guvernul Marii Britanii. Deși cea mai puternică forță imperialistă a Lumii și țara cu cea mai puternică flotă, adică Marea Britanie, inițial s-a opus proiectului de construire a Canalului, acest stat a ajuns să fie cel mai mare beneficiar al proiectului. 80% dintre vasele care utilizau canalul erau britanice, astfel Imperiul beneficia de o legătură facilă cu propriile sale posesiuni din Est, mai ales cu „Bijuteria Coroanei”, adică India Britanică. Astfel, controlul Canalului (și implicita dominare a Egiptului) a devenit un obiectiv de securitate vital pentru împlinirea aspirațiilor Imperiului Britanic. Însă, în anul 1882, egiptenii s-au săturat de interferența străină în afacerile lor. Așa că începe revolta condusă de către colonelul Ahmat Ourabi (Revolta Ourabi), iar britanicii trimit o forță militară expediționară să intervină. Armata egipteană a fost zdrobită (Bătălia de la Tell El Kebir, 1882), iar Egiptul a devenit protectorat britanic pentru următorii 60 de ani. Controlul britanicilor asupra Canalului Suez a reprezentat un avantaj strategic uriaș în ambele Războaie Mondiale. (1914-1918 I, 1939-1945 II). Dar, chiar după ce a ieșit victorios din cel de-al Doilea Război Mondial, Imperiul Britanic a fost pus pe fugă. India, Pakistan (ambele independente din 1947) și Burma (independentă din 1948), i-au alungat pe britanici. Au fost revolte împotriva britanicilor în Malaya, Kenya și Cipru. Egiptul avea să primească independența formală în anul 1922, însă britanicii au continuat să mențină trupe pe teritoriul egiptean și să se implice în afacerile domestice ale Egiptului (oare sună cunoscut cuiva, fanilor de baze militare străine pe teritoriul țării noastre?). De abia în anul 1947, trupele britanicilor aveau să se retragă în zona denumită „Zona Canalului”. Bineînțeles, britanicii s-au retras acolo doar după ce s-au înțeles cu regele Egiptului, adică cu Farouk. Regele le-a permis să dețină baze militare în această zonă până în anul 1956 (1936 – Tratatul Anglo-Egiptean). Un an blestemat și de doliu pentru unii imperialiști!

Însă, egiptenii s-au întors împotriva lui Farouk. Poporul egiptean l-a acuzat că a eșuat în încercarea sa de a împiedica crearea statului Israel (1948). Egiptenii l-au mai făcut responsabil și de înfrângerea lor în războiul Israeliano-Arab care a urmat (1948-1949). În mod cert, poporul l-a mai acuzat pe rege și de lașitate, pentru că i-a lăsat pe englezi să controleze Canalul. În zona Canalului Suez, civilii și militarii britanici au ajuns să fie masacrați de către egipteni. Militarii britanici au instituit Legea Marțială, dar tot au pierdut. Nicio armată nu poate opri un popor unit. Ideile și idealurile sunt „bulletproof”, pe când salariul și diurna sunt simple motivații financiare. Întâmplarea mă duce cu gândul la Cuba. Mafia siciliană care controla cazinourile cubaneze a fost prima care s-a retras din zonă, deoarece au declarat că revoluționarii vor câștiga, deoarece aceștia nu luptă pentru bani. În anul 1952, un grup de ofițeri militari egipteni naționaliști, bine închegați în gruparea „Mișcarea Ofițerilor Liberi”, aveau să ajungă la putere, printr-o lovitură de stat. Regele Farouk a fost forțat să abdice, dar nu a suferit prea mult, el avea să trăiască într-un exil luxos în Italia. Anul următor, Egipt a fost declarat Republică. Acum este momentul în care și motivul pentru care, colonelul Gamal Abdel Nasser (președinte al Egiptului între anii 1956-1970) intră în Arenă. Continuarea o vom vedea data viitoare. Până atunci, la mulți ani nouă, pentru cel de-al 366 lea articol. Sărbătorim cât pentru un an bisect. Și nu uitați, cristoiublog.ro este aici!