Arhiva Afectivă. Flămândul din cartea de Citire

Ora opt dimineața, în anul 1957, la Școala elementară de pe strada Horia din Brad.
După ce spuneam „Bună ziua” într-un glas, cântam „Te slăvim, Românie” (Imnul Republicii Populare România 1953 – 1977. Versuri: Eugen Frunză și Dan Deșliu, Muzica: Matei Socor), apoi ne așezam în liniște în bănci. Nu erau, pe vremea aceea, nici pupitre, nici scaune rabatabile care să scârțâie sau să trosnească de patruzeci de ori în diferite tonuri. Era doar un anumit număr de bănci. Generoase, grele, cu loc destinat tocului și călimării, băncile erau dispuse pe două sau trei rânduri față de catedră, în funcție de capacitatea clasei și de numărul elevilor.

Manualele editate cu o grafică monocromă aveau și câteva planșe color cu reproduceri după picturi celebre, reproduceri care reprezentau partea documentară a lecțiilor.
Între cunoscutele tablouri care ilustrau manualele noastre, unele, devenite în timp imagini de referință, ne-au urmărit toată viața. Și nu cred că tablourile cu pricina au fost cauza cât insistența, neobosita lor prezență și dincolo de cadrul școlii. Utilizate până la demonetizare, până la golirea de orice emoție ajunseseră – din scene grăitoare – butaforii lipsite de conținut. Se ajungea la dialoguri de felul – Îl știi pe cutare? Ăla, cu ochii speriați ca ai țăranului lui Băncilă? Sau – Ia te uită la el cum stă cu mâinile, zici că-i Grevistul lui Băncilă. Și uite așa munca lui Octav Băncilă ajungea să fie, dacă nu discreditată, în orice caz ocolită din prea multa și necontenita prezentare.

Eram deja mari, aproape ieșisem din adolescență, dar deprinderea de a compara, de a identifica în viața de zi cu zi semnificații sau simboluri era în continuare marcată de inventarul imagistic memorat în școală. Pictura lui Octav Băncilă cu figura țăranului alergând spre privitor în tabloul 1907; Flămândul privind fără speranță o vitrină cu mezeluri; Grevistul cu pipa, cu brațele încrucișate și privire hotărâtă, deveniseră echivalentul oricărei idei sau imagini referitoare la răscoale, greve sau foamete. Poți ajuta un copil să-și respecte istoria sau îl poți îndepărta de istorie. Însă, excesul de zel, politizarea obsesivă, duc la căderea în derizoriu a oricărui eveniment. Astfel, copilul deprinde obiceiul să trateze cu superficialitate orice faptă a trecutului oricât de crudă, nedreaptă sau plină de sacrificiu și eroism ar fi fost ea.

Dar iată că aveam să experimentăm re-intrarea în scenă a tabloului „Flămândul” lui Băncilă, care dacă în clasa a patra ne stârnea mila, mai târziu, adulți fiind, îl percepeam ca fiind un tablou destul de stângaci. Într-un moment nu doar neașteptat, ci mai ales atipic, apariția simbolului foamei din pictura lui Băncilă se materializează nu în persoana copilului zgribulit și zdrențăros pe care îl știam din școala primară, ci în prezența distinsă a profesorului purtând căciulă și guler de astrahan, dar care, exact ca și Flămândul lui Băncilă, privea din afara vitrinei delicatese de care nu se putea apropia.

La Autoservirile din capitală deseori puteai întâlni doamne și domni eleganți, pensionari desigur, care când aflau cât costă o porție de șnițel sau două ochiuri cu spanac își priveau banii din palmă și constatau că le lipsesc fie doi sau cinci lei, fie doar cincizeci de bani.

Ieșeau în stradă clătinând capul a pagubă, refuzând cu demnitate donația vreunui băietan de liceu sau chelnerițe miloase.

Poporul român, eliberat de sub regimul care timp de patruzeci și patru de ani făcuse legile după chipul și asemănarea sa – a regimului desigur, se aștepta acum la o viață prosperă și la bucuria fără seamăn a libertății și democrației. Ea, viața nouă, s-a și înfățișat pe dată adăugând în tabloul lui Băncilă, pe lângă copilul privind vitrina cu bunătăți, profesori, funcționari, pensionari cărora le lipseau banii necesari pentru un prânz modest.

http://cimec.ro/Carte/1907/1907.htm

Octav_Bancila_Flamandul