Marcel Ciolacu: De astăzi, dansul în doi s-a terminat! Decizia ca PSD și PNL să meargă cu propriii candidați la Primăria Capitalei a fost dificilă, dar este soluția corectă
Arhiva Afectivă. Mamă, știi, tocmai a început dansul
August 1964. Îmi caut mănușile de ață. Găsesc în poșeta albă biletul cu adresa. Așadar, ca să ajung pe Strada Plantelor iau troleibuzul 84 și cobor la Izvorul Rece. Ba nu, la Moșilor. Mama nu mă lasă să mă dau cu fixativ. Nu vrei să lași părul să respire pe căldura asta? Dar nu stă. Ba stă foarte bine. Au telefon? Cine? Părinții. Cred că da, nu știu. Să te simți bine, dar să te întorci acasă cel târziu la ora nouă. Ne-am înțeles? Mamă, la ora nouă începe dansul. Troleibuzul e aproape gol. Nu știu cum să țin florile să nu-mi șifonez rochia. La Universitate urcă două fete care merg la aceeași adresă. Uite, ele nu au flori, nici fursecuri, în schimb au câteva discuri într-o plasă. Nu vorbim. Ele sunt mai mari, sunt dintr-a zecea, dar le cunosc. Cea brunetă, cu fustă de tafta, a fost șefă de unitate. Acum o altă fată e șefă de unitate. Taică-su a fost ambasador, nu știu unde, dar acum nu mai e. Cum să țin florile astea să nu se rupă? Stația Moșilor, coborâm. În fața casei sunt mai mulți băieți decât fete și sunt cam nervoși. Urcăm. E o vilă frumoasă cu încăperi elegante. Tatăl colegului nostru e profesor universitar și cercetător în matematici. Am rămas în living cu florile și albumul Andreescu în brațe. În jurul meu zboară pahare, șervețele, sandvișuri. În cele din urmă mă așez. Rochia mea cloche, bleu, cu guler alb din pichet arată mulțumitor. Fotoliul în care am fost poftită să mă așez e imens. E greu să ies din el fără să mă agăț de ceva. Să nu tragi de husă te rog, mă atenționează o doamnă în vârstă. Reușesc să ies din fotoliu și caut un loc aproape de balcon. E cald. Muzica e foarte plăcută, Nat King Cole, Ray Charles. Aș dori puțină apă, îi cer doamnei care credea că rup husa. Mă ia de mână spre bucătărie. Lasă puțin apa să curgă, mă sfătuiește, uite aici un pahar curat. Bufetul nu e ca al nostru, e mare și cu multă veselă. Masa din bucătărie e plină de farfurii aduse din sufragerie. Sâmburi de măsline, coji de măr, șervețele mototolite, resturi de pâine. Aud melodia pe care o caut de mult. Mă apropii de picup râzând, dansând, fredonând “da doo ron, ron, ron”. Deodată, gazda ridică brațul cu ac de pe disc și întreabă: Cine e Sabina Ivașcu aici? Cu privirea la discul oprit răspund ca prin vis: Eu … Ești căutată la telefon. Văd cum perdeaua ușii de la balcon se ridică mult în aer. E curent. Nu mai deschideți toate ușile! Puțină liniște, vă rog, strigă una din gazde. Aud vocea mamei în receptor: Vine tata să te ia peste jumătate de oră. Da, mulțumesc, am înțeles. Mamă, știi, tocmai a început dansul. Pauză. Așez receptorul în furcă. Îl ridic iar. Aud tonul de apel. Afară s-a înserat. Pendula mare din living arată ora nouă și un sfert.
2017, în avion. Ei bine da, nu sunt la mine acasă nici la Londra, nici la București. “La mine acasă” a dispărut pentru totdeauna, odată cu plecarea din această viață a bunicilor și a părinților mei. Odată cu ieșirea din copilărie, din adolescență, noțiunea de “acasă” s-a golit treptat de conținut, de esența și de trăinicia ei. Da, așa cum vă spuneam, “nicăierea” în care îmi duc zilele are culori diferite. Când sunt la copii mă simt “ca intrată” la propriu, în poze vechi victoriene, în filme din anii 60 sau în reclame din anii recenți. Când sunt în București mă simt ca și când aș fi pe un platou de filmare dirijat de Kusturica. Alteori, parcă aș asista la vreun “remake” total nereușit după vreun film de Sergiu Nicolaescu. Deci tot “nicăieri”. Culmea este că atunci când revăd unele imagini cu Bucureștiul de altădată, parcă senzația de “nicăieri” se estompează pentru câteva secunde. Dar atât. V-am spus toate acestea fiindcă eu sunt mereu în tranzit. Multe vieți sunt astăzi așa – în tranzit.
2018, Londra. Lume grăbită. Lume plictisită de așteptare. E cald în aeroport. Afară e iarnă. Dar unde-s iernile de la institutul de estetică industrială? Pe vremea aceea, în anii 80, cuvântul ”aeroport” echivala, pentru cei mai mulți, cu noțiunea ”stație interplanetară”. Pete de soare prin desișul crengilor mișcătoare ale memoriei. Amintiri frumoase, în ciuda momentelor ciudate prin care cu toții am trecut. Eram mai uniți și ne simțeam ca o mare familie, și atunci când ne zgribuleam lipiți de caloriferele aproape reci, și atunci când dădeam la zăpadă cu târnăcopul sau lopata de lemn în curtea înghețată sau înzăpezită a institutului. Mai puțin mă deranja mersul la sortat cartofi, ceapă, sau cules roșii din sere, cât mă supăra că nu mai știam ce tratative să duc cu portarul să mă lase să ies până la piața Traian să-mi iau ceva de mâncare. Asta desigur se întâmpla după ce directoarea, la un ordin al MIU, a desființat bufetul de la etaj, cel din clădirea unde erau laboratoarele foto, sociologii, filologii, designerii și toți tehnicienii pe diverse specialități. Am trecut peste multe inconveniente care deveniseră “la ordinea zilei”. Însă, nu a ajuns nimeni depresiv și nici nu s-a aruncat cineva de pe casă. Fiindcă știam cu toții că asta este, că n-avem de ales. Dar, onomasticele, aniversările, sărbătorile de Paști și de Crăciun petrecute împreună erau atât de pline de voie bună, încât deseori era mai plăcut la serviciu decât la cel mai luxos restaurant. Aducea colegul nostru Victor „un Tesla” și benzi cu muzică excelentă și rafinată: Isao Tomita, Miles Davis, Chick Corea și alții. Pe planșete apăreau tot soiul de “bunătăți”, unele inventate pe loc. Așa a fost celebrul “piure de castane” făcut de Gigi prin 1983, din fasole uscată fiartă amestecată cu zahăr și esență de rom. Tot el inventase și “pasta tartinabilă” făcută din margarină amestecată cu praf Delikat. Cât despre muștarul pe pâine după o ceașcă de nechezol, ce să mai spun? Se mânca muștar pe pâine sau pastă de ardei bulgărească Asenitsa la greu. Apărea apoi colegul nostru Tase, care lăsa de fiecare dată în urma lui o mireasmă de grădină. Cu ce parfum te dai, măi Tăsică? Nu-i parfum dragilor, mi-am spălat cămașa cu șampon de măr. Mai țin minte că institutul a avut pentru mine trei etape: Rosetti (unde nu am apucat sa fiu angajată), Morarilor și Vulturi. Apoi a urmat mutarea în centru, dar deja se schimbase titulatura institutului. Se lucra bine, erau mulți tineri talentați adunați acolo. Triste erau orele când, după predările proiectelor, aveam ore întregi de stat degeaba. Perioada felicitărilor pentru minister era, însă, subiect de mare amuzament. Inventam colaje, decupaje diverse, presăram glob pisat pentru efecte strălucitoare etc. Dar ne amuzam, fiindcă toți știam că în ultimul moment se vor tipări altele, pe hârtie cartonată, aurie, iar munca noastră o lua pe altă cărare. Da. Amintiri din anii 75-85. Ah, era să uit! Coada la caserie. Era la parterul clădirii cu atelierele designerilor. La coada aia, în ziua de 15 sau întâi a lunii, care ținea uneori chiar și câte o oră, aveau loc cele mai năstrușnice discuții, se stabileau rate, se solicitau împrumuturi, se făcea lista pentru “roată”. Momente, întâmplări. Toate pline de adevărul amestecat al acelor ani.
Comentarii
Invitații cristoiublog
