Arhiva Afectivă. Mărioara

Răpăie ploaia peste crengile golașe și uscate, peste puzderia de ace căzute pe jos lângă trunchiurile copacilor. Pâlcul celor patru-cinci molizi bătrâni, aflați în cotitura străzii, pare să fi fost acolo de când lumea. Pulberea brun-roșiatică se înfundă ici colo în pământul mustind de apă.

Ce cauți în noroiul ăsta?, mă întreabă Cătuța aplecându-se spre mine. Apoi, iute, privind peste drum, îmi zice: Poate vine doamna învățătoare de la clasa a treia și dacă ne găsește tot lângă gardul școlii o să ne certe, să știi.

În mișcarea aceea a curiozității, dar și a nerăbdării, una dintre coade i-a căzut de pe umăr pe spate. Are Cătuța niște cozi lungi și grele, împletite până aproape de talie. Când merge, coadele stau cuminți, drepte. Dar când aleargă, pleacă la drum și ele, stânga-dreapta, stânga-dreapta, de ai zice că le-a apucat veselia, și alta nu.
Pășesc aplecată, aproape orbecăind în clisa aceea cu ace de molid, și caut, caut… și nu găsesc… nu găsesc.

Ce cauți? Zi-mi și mie ce cauți? Și de ce m-ai rugat să stau cu tine? O să răcim. Eu plec acasă, mi-e părul ud.
Du-te, fugi, mai caut și, la urmă, o să plec și eu. Nu vine nici o doamnă învățătoare. A plecat din școală imediat cum le-a dat drumul celor dintr-a treia. Noi am plecat mai târziu, ai uitat că întotdeauna noi, clasa lui domnu Vârtaci plecăm ultimii?

Plecăm ultimii, fiindcă îl rugăm să ne povestească ceva, o amintire cât de scurtă din Pecica. Tare-i place când îl întrebăm cum era în comuna aia, de unde vin și la noi la târg roșiile alea frumoase și dulci. Pe urmă, ne amintește cât de mari cresc roșiile de la Șiria, cum se coace pâinea de la Arad, despre cât de faimos e teatrul din Timișoara. Ce glas plăcut are! Parcă ne duce acolo cu poveste cu tot. Sau, alteori, tot povestind, pare să aducă până în pragul ușii pe cineva de acolo, din tinerețea lui. Oare câți ani are domnu învățător? Uite! Am găsit-o! Am găsit-o!

Mă aud copacii. Cătuța a plecat de mult. Nu știu cât am vorbit singură. S-a înserat. Ploaia a stat. Uniforma mea leoarcă, lucește de apă. Șorțul e lipit de genunchi. În pantofi, apa floșcăie la fiecare pas. Fug cât pot de repede acel kilometru jumate, distanța de la școală până acasă.

Ajung în Centrul Vechi. Abia intrând în casa scărilor simt că mi-e frig. Dau buzna în hol. Mă descalț. Îmi scot cu greu șosetele ude. Bunica e înmărmurită. Mama, întunecată la față, se refugiază în bucătărie. Mărioara, fără să scoată vreo vorbă, îmi face semn că trebuie sa dau jos tot ce-i ud și să pun pe mine o cămașă uscată și un halat. Vine apoi cu un lighean mare. Aduce și o cantă cu apă fierbinte.

Ai avut noroc mare! Tomna voiam să pregăthesc leșia pântru rufe. Acu o las. Degrabă spală-te, apoi șezi cu picerele în apa asta hierbinte cu sare, pune-ți ștrimfii dhe lână și fuga-n pat. Șî păru ți-i ud! Mare mninune dacă nu trăbă don doctor să-ț facă vo înjecție. Da rogu-the un ț-o fost minhtea? Di ce ai șăzt în ploaie atâta?

Mi-am pierdut cruciulița.
Ș-ai găst-o?
Ie.
No, atunși…Poathe să-ndură dhe thine Hăl dhe Sus.

desen sabina ivascu