Arhiva Afectivă. Mijloace străvechi

Îmbrăcat într-o salopetă de culoarea nisipului, Cloambă cel tânăr, ginerele Ravecăi, apăru și el pe aleea dinspre poartă. Mergea fără grabă însoțit de Zeicu. Văzându-mă la fereastra bucătăriei, Rafailă duse nedumerit mâna la frunte. Da, da, eu sunt, i-a răspuns zâmbetul meu bucuros de revedere. Cu același mers domol Zeicu schiță un salut binevoitor spre fereastră. În cunie glasurile copiilor reveniți din grădină se amestecau cu sâsâitul Ravecăi.

– Tăceți odată, măi vrăbioilor!

– Și, măi vrăbiuțelor, nu? strigă subțirel o fetiță semănând foarte bine cu cei din neamul lui Sofronie. Nu vi-l amintiți pe Adămuț Sofronie din partea întâia a Cronicii? Este faimoasă scena din sala de ședințe a fostului BOB când în plină pandemie, Adămuț era cât pe ce să compromită licitația cu animale mici de curte organizată de fostul adjunct al căminului cultural din comuna Salcâmu Mare. Bine a făcut că a dat în vileag șmecheria prin care gestionara și directorul vroiau să pună mâna pe cocoșii lui cântăreți! Mă apropii de Raveca și o întreb dacă vrăbiuța nu cumva e din neamul proprietarului de cocoși cântăreți. Ridicând bărbia ca o adevărată educatoare numai ce o aud:

– Domnica, vină-ncoace!

– Da ce-am făcut nană Ravecă?

– Nu te mâțăi că n-ai făcut nimic. Să-mi spui cum îl cheamă pă tată-tu?

– Pomuț.

– Și mai cum?

– Da di ce? Ce-o făcut tata?

Raveca își șterse o lacrimă și tăcu.

– N-o făcut nimic dragă. Da care-i numele lui întreg?

– Pomuț Ducu. Adică Radu, da mama îl strigă Ducu.

– Și pe bunu-to cum îl cheamă?

– A lu mama tată, ori a lui tata?

– A cui vrei tu.

– Bunu dinspre mamă îi Adămuț și bunu dinspre tată îi tăt Adămuț. Pă amăndoi îi cheamă la fel.

– Aveți vreun Sofronie în neamu vost?

– Îî…

– Să  nu mai zâci „îî”, că nu-i frumos. Dacă nu știi ceva faci „scuzareț nu știu” și gata!

– Mama o mai avut un soț Sofronie care o murit. Da n-or avut copii.

– Meri la locu tău. Căutăm pă careva, da să vede treaba că nu-i aci.

Îmi pare rău că am fost curioasă. Nu e bună deloc curiozitatea când te afli in locuri necunoscute. Se întâmplă să faci legături care pot stânjeni oameni, copii…

– Chiar și animale.

– Zeicu!!! În sfârșit te văd de-a adevăratelea!

– Credeai că vom comunica numai prin ecranul din baracă? Om fi noi precauți dar cu tine nu e cazul. Ești aproape de-a noastră.

– Aproape?

– Da. Sigur, nu poți fi de nimic în ziua de azi. Că să evităm orice neajuns spunem „aproape”. E nevoie de mult timp că să fim  convinși de autenticitatea gândurilor și sentimentelor cuiva.

– Au venit mulți străini în Salcâmu din 89 încoace?

– Au venit destui. Tu nu ne ești străină. Ești chiar o descendentă de-a salcâmenilor din vechime. La tine încă e neclară ideea existenței satului nostru. Ai impresia că tu ai creat o poveste despre noi, deși noi am existat  de multe secole, fie că ne-ar fi descoperit ori nu cineva. Prin „cineva” înțeleg – arheolog, istoric, farmacist…

– Scriitor…

– Văd că ești emoționantă. E de înțeles. Dar nu vreau să stric planul cărții tale așa că poți să scrii cât vrei și cum vrei, noi nu te vom influența în nici un fel.

– Cum să nu mă influențați? Dar ce se întâmplă acum ce e?

– Nu e nimic neobișnuit. Ai rămas conectată la starea de vis a copilăriei și din acea stare fantastică îți culegi toată recuzita  poveștilor tale. Dar nu uita, noi salcâmenii am existat mult înainte de a ne descoperi tu și vom continua să existăm și când lumea de azi va părăsi vremelnicia terestră.

– Lumea mea, lumea voastră… Cine sunteți voi? Nu sunteți ai aceluiași pământ?

– Ba tocmai ai acestui pământ suntem. Dar acum am reușit prin resetare să ne izolăm de ceea ce azi se numește civilizație. Și facem asta nu ca să salvăm planeta, ea nu are nevoie de „salvatori”, ci ca să ne salvăm pe noi.

– Cum reușești să asiguri această izolare?

– Procedeul presupune nu atât mijloace tehnice…

– Parcă începuse Raveca să îmi spună câte ceva.

– Raveca la rândul ei știe să mimeze suficiența.

– Asta nu a fost și pe vremuri o rafinată tactică țărănească?

– Da, ai spus bine, așa a fost și așa continuă să fie. Cum spuneam nu atât mijloacele tehnice mențin starea de resetare la nivelul necesar, cât mai ales cele dobândite înaintea Marelui Potop.

– Vrei să spui că…

– Nu mai spun nimic. Ce era scris pe cutia de cupru din grădina Leontinei este absolut adevărat.

– Cine face parte din Comandament?

– Numai câteva din animalele cuvântătoare. Nu te ajută acum să afli totul dintr-o dată. Singură vei afla răspuns la toate întrebările. Și vei observa treptat cum ceea ce te miră face parte din domeniul firescului iar ceea ce doar pare firesc este mai mult decât artificial, chiar ridicol.

Am rămas pe gânduri. Lumina soarelui de amiază scurta umbrele caselor, pomilor și a foștilor stâlpi de telegraf de pe uliță.

Rafailă îl privea pe Zeicu traversând curtea. Apoi așezat pe una din băncile copiilor îmi făcu semn să iau loc lângă el. Pe o tablă improvizată Raveca scria :

time- timp- vreme

hour- ore- ceasuri

three – trei – tri (ex.Tri Plopi)

goodbye – la revedere, servus

Asezând creta pe un capac de căldare Raveca explică:

– Servus, ceao sau ceau vin amândouă din Italia. Servus din latină, ceao din italiană.

Un băiat mai rotofei dar tare ocoș se ridică și spuse:

– Am auzât că servus înseamnă plecăciune sau sluga dumitale, de aia băiatul lu Titu nu-m răspundhe la salut? De aia, că el crede că vreau să-m fie slugă? Nu înțelege că-i numa o vorbă?

– Acum îi o vorbă dragule, da pă thimpuri era felul în care arătai respectu pântru cineva.

Am plecat din bucătărie lăsând în urmă acea atmosferă stranie de școală improvizată și am ieșit în uliță. Cheți sub o băncuță se juca cu un pui de găină.

– Cheți nu, te rog nu!

– Nu te teme, nu-l mănânc. Ne jucăm doar. Tocmai am primit rația de vitamine și proteine de la Rafailă. El e singurul sapiens care are acces nelimitat la ședințele Comandamentului.

(va urma)