Arhiva Afectivă. O zi mai puțin obișnuită

— Sună telefonul și Rafailă nu-i aici, zise Uța Miheț frământând aluatul pentru colaci. Își șterse palmele pline de făină și ridică cu două degete androidul de pe marginea ferestrei.
— Aaalo! strigă Vetuța, iritată când cineva o întrerupe de la lucru.

În receptor, o voce feminină turuia într-o limbă necunoscută.
— Aaalo! Cine ești dragă?, strigă din nou, ținând telefonul între obraz și umăr încercând să curețe cu o lingură aluatul prins între degete.

Un fluierat prelung se auzi și telefonul amuți.
Rafailă intră în bucătărie așezând o găleată goală lângă ușa dinspre cămară.

— Ți-o spus sau nu ți-o spus mama că vadra în care ducem mâncare păntru porci nu să aduce în casă? În afară de asta, cu cine vorbești tu pă telefon fără știrea me? Ț-ai găsât o drăguță care nu șcie vorbi românește, da șcie să sune la telefon un bărbat însurat atunși când muierea lui muncește la făcut colașii? Să-mi zâși șine-i tipa asta!
— Cum să mă sune cineva, tu fată, când io nu mai am credit. Mi-o expirat cartela.
— Asta să i-o spui lu mutu’! Auz la el că i-o expirat cartela! Atunci fata, ori fimeea ceea di ce-o sunat aci?
— Când?
— Acu’s tri minute, năinthe să vii tu cu vadra de la porc. Nu fă pe inocentu’ că nu țâne.

De afară se auziră pași. Pe aleea cimentată, ducând în brațe o lădiță cu un lămâi, venea Remus cu doi străini. După ce intrară în bucătărie, puse lămâiul într-un colț al odăii și le făcu semn străinilor să poftească să se așeze pe lavița de lângă masă.

— Poftiți. Ne scuzați, noi aci n-avem fotolii. Ăsta-i livingu’ nost cu aragaz cu tăt.
— Dar e foarte modern, spuse unul din ei. Acum așa se poartă mai peste tot — bucătăriile nu sunt separate de restul casei.
— Dacă spuneți dumneavoastră, așa o fi. Auzi Vetuță, noi eram moderni și nici că șciam. Da di ce ești supărată? Nu să cade când avem oaspeți să stai așe bosumflată. Uitați aici îi dormitoru. Aci puteți să dormiț o noapthe până vine propitaru dhe undhe aveț cazarea făcută.

Rafailă era și el stingher, dar mai ales îngândurat. Ce femeie să-l sune pe el dacă lui abia i-a expirat cartela. Pusese androidul la încărcat dar zadarnic. Nu putea accesa nimic. Salutare știri, salutare mesaje cu Titu sau cu Terenția.

Telefonul sună din nou. Vetuța roșie de furie izbucni:
— Hai, curaj Rafailă, pune-l pe șpicăr să audă și tata glasu niesâmțâthei ăleia!

Rafailă având prilejul să-și demonstreze nevinovăția puse androidul pe speaker.
În bucătărie răsunară răspicat următoarele : After your credit expires, you still have a three-month period to renew your Card. If you don’t recharge your credit during this period, your phone number will be automatically cancelled.

Victorioasă Vetuța izbucni:
— Na! Ați văzut? Adică, aț auzât ?

Unul din musafiri izbucni în râs.
— Doamnă, liniștiți-vă. Soțul dumneavoastră tocmai a fost anunțat că după expirarea creditului, are în continuare o perioadă de trei luni pentru a-și reînnoi cardul. Dacă nu reîncarcă creditul în această perioadă, numărul dânsului de telefon va fi anulat automat.
— Și mneavoastră d-aia aț venit aci, în Salcâmu, să faceț pă mijlocitoru?
— Nicidecum. Ce ați auzit este doar robotul, o voce robot care face aceste anunțuri.
— Și nu șcie vorbi pă limba românească?
— Depinde cum a fost setat telefonul.
— Nouă așa ni l-o dat năinte să întrăm în șomaj, se scuză Rafailă.
— Și cu lămâiu ăsta ce-i? A cui îi lămâiu?, întrebă Vetuța.
— Al nostru, spuse unul din cei doi străini.
— ??
— Noi nu avem copii. Peste tot pe unde mergem îl luăm cu noi. Are și pașaport.

Vetuța, Rafailă și Remus se priveau fără expresie dar cu mult înțeles. Vindecată de o gelozie și sumbre bănuieli, era cât p-aci să-i facă noi declarații de iubire lui Filă, dar în prezența străinilor se stăpâni. Cei doi bărbați, extrem de amabili și manierați, refuzară cina.

— Noi tocmai am mâncat în avion, apoi am mai luat câte ceva la Alba Giulia, zise unul din ei.
— Da. Foarte bune cofetării aveți la Alba Giulia, adăugă celălalt. Putem să ieșim puțin în grădină?
— Sigur că da. Poftiți. Nu vă temeți de câne. Nu mușcă. Zeicu îi așe blând, înțăleje tăte cele, ca un om.

Cei doi ieșiră. Remus explică familiei toată tărășenia în câteva cuvinte. Raveca venită și ea cu bidonul de lapte de la Suzi, auzi câteva frânturi.
— Și or să doarmă amândoi în dormitoru’ nost?
— D’api cum? Așe cum o zâs propitaru, veșinu lu baci Faur. Că baci Faur i-o zâs că noi suthem cei mai dhe înțăles dhin sat și ăi mai aproape dhe casa lui. Dacă nu-l chemau la oraș să semneze ceva hârtii păntru închirierea asta, sâgur el îi aștepta, îi primea șî să ocupa dhe tăte cele. Da iei or vinit mai iuthe. Or zâs că or zăuitat că-s doauă-tri ceasuri în urmă. Adecă ei, în țara lor, comparat cu țara noastă îs mai în urmă.
— Și noi undhe dormim? întrebă Raveca.
— În șură. Da di ce ntrebi? Îi prima dată?, zise Remus.
— Să dormi tu în șură! Io o să iau cursa și mă duc la Mimi Benedek.
— Cum să te duci la soru-ta? Pân la Sibiu’ îs la șepthezăci dhe kilometri!
— Într-o oară îs acolo. Mai bine vii și tu cu mine.
— Ce vorbești? Și cu păsările, cu porcii, cu Suzi cine rămâne?
— Vetuța și Rafailă. Nu-s copchii, îs oamini mari.
— Și noi… să rămânem sânguri cu oameni necunoscuț?, se alintă Vetuța.
— No, lasă că n-o să vă mânce. Îs oamini cuminț.
— Lîmâiu? ce facem cu el?
— Îl duceț șî lămâiu tăt în dormitor. Să n-aibe musafirii grija lui. Ii ca un copchil a lor. No servus!
— Servus tată, mamă. Să veniț acasă mâne dimineață…
— Venim cu Feier, ăl târzîu la nouă jumathe.
— Mereț cu bine, mamă, tată.

Vetuța și Rafailă se așezară pe laviță respirând în liniște, privind perdeluța cu porumbei de pe ușa dormitorului.