Marcel Ciolacu: De astăzi, dansul în doi s-a terminat! Decizia ca PSD și PNL să meargă cu propriii candidați la Primăria Capitalei a fost dificilă, dar este soluția corectă
Arhiva Afectivă. Previzibilul bine temperat
1961. Călătorim spre casă, întâi spre Deva. De acolo, cu o mașină, peste Dealul Mare, vom ajunge la Brad. În clipa asta, când scriu, văd și aud foșnetul ziarelor, revistelor, în liniștea dinaintea plecării. Suntem în vagonul trenului București-Deva aflat pe peronul opt al Gării de Nord.
„Persoanele care au condus pe călători la tren sunt rugate să coboare din vagoane”.
De pe coridor se simte mirosul fumului de țigară. În compartiment e aer închis. Mocheta și perdeluța cu țesătura brocard CFR au impregnate în ele istoriile lungilor conversații iscate de nevoia de familiaritate a călătorilor. Tata încearcă glisarea ferestrei, apoi controlează masa batantă, e bine, funcționează cum trebuie. Mă întreabă dacă mi-e sete. Îi spun că vreau un măr. Deasupra canapelelor îmbrăcate în catifea albastră se află două oglinzi dreptunghiulare. Între ele, două fotografii alb negru. „Brașov Hotel Carpați „. „Predeal Vedere de pe Cioplea”.
Imperceptibil, trenul pornește. Ceasul arată ora plecării, băncile și călătorii de pe peron se perindă încet prin fața ferestrei. E o mișcare lentă ca o plutire. Aproape gol, întreg vagonul începe acel cunoscut balans care, însoțit de ritmul roților, devine un fel de monodie a căii ferate. TEDUCTEDUC Teducteduc. Stații. Opriri în câmp. Mirosul de motorină al traverselor de tren. Vom locui vreodată în București?, mă întreb privind pomi, curți și garduri de case până când trenul trece de Chitila. Biletele la control, vă rog. Da. Poftiți. S-a risipit vraja gândurilor.
6 decembrie, 2016. Tragedia optimistă. Invitatul, descheiat la cămașă, amintește (doar vestimentar, desigur) figura muncitorului din afișele „Votați FDP !” ale anilor 50. Cu un picior sub scaun, învârtind în chip comic niște hârtii, palid, răvășit de prea multe sfaturi primite pe ultima sută de metri de la GDS, puțin îi lipsea lui Cioloș să fie varianta modernă a „cavalerului tristei figuri”. Și, totuși, nu, fiindcă Don Quijote are în el poezie, pe când bietul Ciolos nici proză, și nici poezie nu are. El are doar gâtul uscat, privirea speriată, nervii slăbiți. De câteva ori l-am compătimit pe tot parcursul emisiunii. Și l-am compătimit, mai ales pentru faptul că, în sinea lui, el se crede, sincer, omul potrivit la locul potrivit, ceea ce e total fals. Moderatorul a întins excesiv „motivul mocirlei” în partea introductivă a emisiunii, riscând să o transforme în doina populară „mocirli-m-aș și n-am cui, mocirli-m-aș vântului”.
Era suficientă o elegantă și concisă punere la punct și nu o invitație în studio de genul așezării la zid. Mai au de învățat, și el și alți colegi de-ai lui, despre ce înseamnă să ataci prin concizie, umor și severitate un premier „lost in space” ca Cioloș.
Și acum de ce e optimistă tragedia? Fiindcă, citind presa de azi, care preaslăvea prestația lui Ciolos care – chipurile- l-a băgat în corzi pe Gâdea (!?! ), mi-am dat seama de numărul covârșitor al celor născuți în anii 60, 70, 80, 90, 2000. Ei sunt cei care vor decide. Ei, care habar nu au de unde provine gândirea lor trunchiată. Este generația lui Toma necredinciosul, a lui Ioan fără de țară, a lui Rică Venturiano cu telefon mobil, dictând prin WhatsApp ce să se scrie pe burtieră la B1 Tv sau la Digi Tv. Și, desigur, este generația care și-a dat doctoratul în diverse subiecte post decembriste, toate având drept sursă inspiratoare sloganul – Jos comunismul! Am tot mai mult sentimentul că da, asta este noua „eră”, noul „ev”. Și, nu-i așa, că vor și ei să spună – în limbaj feisbucistic desigur – „cei ce nu ard însuflețiți ca noi, în flăcările noastre se destramă” ? Da, numai că ei nu „ard însuflețiți”, ei doar întrețin o ură mocnită prefăcându-se că nu au habar de ea fiindcă nimeni nu vrea să recunoască cine și când a pus tăciunii urii la foc mic.
2017. Nici măcar melodia „Adios muchachos” nu mă poate face să găsesc resurse pentru râsu-plânsu sau hazul de necaz. Nu cred să fi trecut prin asemenea perioadă absurdă ca asta de acum, nimeni din familie, fie ei moși, strămoși cu neamurile și prietenii lor cu tot. Sau poate n-am apucat noi să aflăm ce alte grozăvii s-au petrecut, grozăvii care, în timp, au fost date uitării. Spun asta fiindcă nu cred că memoria colectivă nu are un instinct al selecției. Pot fi memorate întâmplări oribile sau încântătoare, dar întâmplările lipsite de haz, de inspirație, de ingeniozitate sau de inedit nu pot fi memorate. Totuși, asistăm la nașterea unui nou model de comportament care încearcă să-și facă loc în „dicționarul spiritului uman” – atitudinea nihilismului în sine, sau „etica” nonsensului.
Cu alte cuvinte, asistăm la slava lipsei de noimă. E ceva și cu postmodernismul ăsta, se pare că are aplicabilitate și în științele sociale. Privit din acest unghi, postmodernismul e cu adevărat o pălărie cu boruri extrem de ample. Și da, aceasta este „noua epocă” în care de azi pășim.
2018. Tot ce era „așezat”, a dispărut. A pierit în neant felul în care aproape știam tot ce trebuie să se întâmple, ceas de ceas, în viețile noastre. Și nu au fost doar câteva momente, ci ani buni. Eram la Brad, în clasa a patra, în prima săptămână de școală a lui 1957. Culegeam castanele căzute în parcul școlii de pe strada Horia. Dar intuiam ce voi face când voi avea 15, 16, 17 ani. Știam în anul trei ce voi face după absolvire. Cum așa? Așa. Totul se putea întâmpla conform „chivernisirii” vieții. Și viața mea de copil, adolescent, tânăr, nu avea nimic de-a face nici cu cincinalul, nici cu tona de grâu sau porumb la hectar. Era important să fiu sănătoasă, să învăț bine și să știu pentru ce să fiu pregătită.
2018. Sunt din copilărie o cititoare împătimită, dar acum de când cu Google, Yahoo etc., simt parcă și mai mult nevoia cărții. Este ca și cum m-aș agăța din răsputeri de un timp care s-a dus, dar care îmi oferea mai mult echilibru și stabilitate. Nu neg absolut defel calitățile internetului, deși nu aș putea spune că înaintea apariției lui, noi am fi fost mai puțin informați. Dimpotrivă. Exista presa scrisă, presa vorbită, televiziunea. Internetul are ceva amatorist în el și, pe deasupra, este în mod excesiv „bricoleur”. Sunt amuzante, chiar utile sumedeniile de aplicații care apar zilnic, dar nu de cutia cu maimuțe are nevoie lumea. În fine, subiectul e prea vast, opiniile prea controversate, așa că opresc aici comentariile despre facerile, răufacerile, sau binefacerile internetului
Comentarii
Invitații cristoiublog
