Arhiva Afectivă. Strauss cu paraziți

E atâta abur aici!
Atâta a zis, privind scurt spre tavan, apoi, cu răbdare și seriozitate, și-a continuat lupta cu albușurile.

Mitzy tante, pe lângă mulții ei cârlionți obținuți prin „mise en plis” are acum sumedenie de broboane pe frunte. Obrajii ei bucălați și rozalii se scutură ușor în timp ce buzele țuguiate par să numere ceva.
‒ De câte ori trebuie să zdrongăni cu bătătorul ăla?, întreb fâțâindu-mă în jurul mesei, când strecurând un deget printre coji de ouă, când culegând o stafidă.
‒ Nu mai umbla la ceșcuțul cu stafide, zunt măsurate.
‒ Ăla nu-i bătător, e tel, zice nenea Bazil ieșind sfios din cămară.

Dinspre salon, deodată, vine răcoare și un discret parfum de țuică.
‒ Bazil liebe, degeaba ai dezchiz fereastra, până aici miroase, de la sticla aia. Doar am spus că din țuicul aia nu bem, că-i prea tare și i-o ducem lui Ferike de ziua lui. Închide geamul te rog, sunt transpirate și dacă răcesc cine îți mai face Xenia torte?

Nenea Bazil s-a cinstit și acum are în el, pe lângă cunoscuta bonomie, o bună dispoziție de licoare cu mărgeluțe.
‒ Nu vreau anul ăsta Xenia torte!

Mitzy tante se oprește din zăpăcitul albușurilor, transformă telul în microfon și zice:
‒ Dragi oaspeți, nu vă servim celebrul Xenia torte fiindcă Bazil refuzat total așa un buneteț.
‒ Drăguta mea, nu vreau nici un fel de prăjitură, nu vreau nici bomboane de pom în pom, nu vreau nimic altceva decât pe Mitzy a mea sănătoasă.

Intră în bucătărie tata cu un buchet mare de crizanteme.
‒ Herr Doktor, spuma de albușurile e numai bună, acum o să iasă un prejitur minunat!
‒ Mitzy dragă, zice tata, am adus rezultatele analizelor tale. Nu e nimic grav, totul e in ordine, mai puțin glicemia.
‒ Jesus Maria und Joseph! Am diabetul?
‒ Nu dragă, nu ai diabet, dar trebuie, pe cât se poate, sa te ferești de dulciuri.

Plec din bucătărie, fiindcă nimic nu mai este interesant acolo. Nu e, dacă nu pot sa curăț vreun castron cu urme de cremă sau să ciugulesc vreo vișină zaharisită ori vreo migdală caramelizată.
Închid ferestrele de la salon și mă așez lângă pianină. Aici e acum un aer plăcut de ger răspândit până la picăturile de cristal ale lustrei. Oare lustra asta e aici ca să ne amintească frumusețea iernii? Ce prostii îmi umblă prin cap, îmi zic, ridicând cu grijă capacul ce acoperă claviatura. Mirosul discret al sidefului celor trei clape de curând lipite cu rășini prețioase îmi oferă câteva secunde de vrajă. Întotdeauna am avut un soi de amețeală ciudată, de emoție chiar, ori de câte ori vedeam clape de pian sau de acordeon. Un pian simte atât de bine neștiința, necunoașterea, încât de îndată ce e atins doar din curiozitate, se bâlbâie sonor, imitând nepriceperea celui care a încurcat rânduiala armonicelor sale.
‒ Ce face Zabine? Spielst du etwas fur uns auf dem Klavier? (Ne cânți ceva la pian?)

Pași repezi se aud în antreu apoi vocea mamei:
‒ Nicht Tante Mitzy, sie hat noch keinen Kurs belegt (Nu tanti Mitzy, încă nu a urmat un curs) .
‒ Mama, mami! Când ai venit?

Îmbrăcată în paltonul ei bej cu guler mare, mama își scoate cu mișcări repezi mănușile alea strâmte mirosind deopotrivă a lavandă și tabac. Le iau repede de pe fotoliul unde erau aruncate și îmi potrivesc degetele în căușul lor cald încă.
‒ Îți vin? Ia-le tu. Poartă-le.

Nenea Bazil, din balansoarul său de lângă bibliotecă, mă privește amuzat remarcând ciudata combinație – eu, în trening, cu șorț de bucătărie și cu mănușile subțiri din piele ale mamei.
‒ Mica noastră artistă va trebui să învețe ce înseamnă purtatul mănușilor. Vino aici, să-ți arăt ceva foarte frumos.

Alegând un album din bibliotecă, îl deschide și îmi arată o reproducere înfățișând un bărbat îmbrăcat în negru având în mâna înmănușată cealaltă mănușă.
‒ Ce vezi? mă întreabă nenea Bazil.
‒ Văd că e mult negru și doar fața și mâinile sunt colorate. Și subțire de tot, puțin de tot, se vede cămașa.
‒ Atât ? Ce altceva vezi?
‒ Hmm .. parcă se uită la cineva care e în marginea camerei și care nu apare în tablou.
‒ Bine observat! Și .. ce altceva mai vezi?
‒ Nu-mi place mutra lui absolut de loc. Dar sunt frumos pictate mânușile.

Mitzy tante și-a scos halatul de lucru și e acum elegantă și liniștită. Când nu e la bucătărie și când își pune taiorul ei de catifea cu broșa la rever, chiar arată ca o doamnă din revistele Burda.
‒ Tizian, zise ea plescăind admirativ.
‒ Mitzy le știe pe toate!, spuse nenea Bazil așezând albumul la loc.

Profit de faptul că ei s-au încins la discuții și mă îndrept spre coridorul ce dă spre curte. Revin în antreu, îmi pun căciula, fularul, paltonul, greu tare din cauza vatelinei, și fug spre casă.
Urc la Mary neni și la Jozsi bacsi. Ei stau nemișcați și ascultă radio Viena cu paraziți. Pun amândoi degetul la buze. Sstt! Am prins valsuri de Anul Nou.
Printre pocnituri, scârțâieli, șuierături se aude, din când în când, un sunet de vioară sau de trompetă. Vals, în nici un caz. E un balamuc sonor numit de ei, concert de Strauss.

Intru în camera mea. Scriu în jurnalul de zi, început de două săptămâni: Nu am mâncat nici o prăjitură, am admirat niște mănuși într-un portret pictat de Tizian și am fugit de paraziții care hărtăneau muzica lui Strauss. Așa a trecut prima zi a Anului Nou 1959, la Brad. P.S. mama mi-a zis că pot să iau mănușile ei oricând doresc.

https://www.louvre.fr/en/oeuvre-notices/man-glove