Augustul cucurbitaceelor

Acum câțiva ani (șase!) Republica domnului CTP (pe vremea când dumnealui și echipa dumisale mai aveau umor) îmi publica o lamentare despre invazia străzilor principale de către magazine de cârpe și societăți de pompe funebre. Atașasem articolului fotografia frontispiciului societății de pompe funebre ce se se interpune între locuința mea și un atelier de reparații de calculatoare. La momentul acela britanicii se cutremurau la dezvăluirile presei despre abuzurile din casele de bătrâni: bătăi, neglijență, pieptănarea până la smulgerea părului din cap, amenințări, furtul de bijuterii și de bani. Pe atunci România nu avea prea multe case de bătrâni, dar veștile rele circulă repede. Când Vestul spune că a civilizat Estul nu aș lua de bună afirmația în totalitate. Tot pe atunci se publicau articole și despre abuzurile din activitatea societăților de pompe funebre. Mulți morți nu erau nici spălați, nici îmbrăcați, ci lăsați după cum fuseseră preluați de la spitale sau din propriile locuințe. Unele rude se gândiseră să deschidă capacul sicriului înainte de a fi trimis la crematoriu și au fost îngrozite de ce au găsit. În piciorul unui mort se găsise o umbrelă, în alții cocoloașe de ziare. Ni se tot spune în școli că omul a evoluat, dar nu ni se spune despre ce regn se face vorbire.

Dar să întorc firul poveștii la societatea de pompe funebre a domnului Hamer. Numele aproape muzical te poate duce cu gândul la M.C. Hammer și al său U Can’t Touch This sau, pentru sclifosiți, la videoclipul celor de la Pink Floyd cu parada ciocanelor (Another Brick in the Wall). Poate că ar fi fost de bun augur să se fi plâns de propagandă și nu de educație, care pe vremea aceea era încă în legătură strânsă cu învățătura. Dar la ce să te aștepți de la niște purceluși, fie ei și psihedelici?! Astăzi Roger Waters pare să fi realizat diferența sau cel puțin așa se laudă.

Mie însă domnul Hamer îmi aduce aminte de piesa de teatru Endgame a lui Samuel Beckett. Dincolo de fereastra vieții Hamm, un putrezit, își trimite argatul să caute cu privirea dacă s-a întors băiatul. Familia i se scaldă nu în cenușa imperiilor, ci în propria cenușă, bucurându-se de câte un biscuit, ca orice câine care și-a mulțumit stăpânul. Argatul, deși pretinde că se lasă manipulat de filosofăreala lui Hamm, își vede liniștit de propria ignoranță pentru că poate vedea. Dar cine este băiatul atât de așteptat?

Pentru a descoperi cine este ne întoarcem la Odiseea lui Homer și la momentul în care Ulise a coborât în lumea umbrelor unde i-a întâlnit, printre alții, pe Ahile și pe Tiresias, dar și pe maică-sa. Scena aduce aminte de arătările îngreunate de păcate din dickensianul Colind de Crăciun, dar nu de coborârea în iad din Eneida lui Virgiliu. Sunt scene de purgatoriu, purgatoriu care a fost scos din repertoriul multor biserici de astăzi. Purgatoriul e un spațiu în care încă se așteaptă deliberarea Judecătorului, sufletele alunecă pe propriile păcate, încă apăsate de ce a fost uman în ele, în așteptarea verdictului. Purgatoriul a fost scos din programă de bisericile care au crezut că clemența ar fi de vânzare și atunci au semnat unii contracte cu diavolul, alții în numele lui Dumnezeu, fără însă a beneficia de acordul lui Dumnezeu. Singurul care a oferit o portiță de iertare a fost Isus Christos. Samuel Beckett a fost un blasfemist, dar ca și hoțul de pe cruce și-a zis că dacă Isus Christos există și îl aude, deși Beckett și-a băgat mâna în foc, atunci acela e băiatul sau tânărul mult așteptat. Beckett, care a publicat și în limba franceză, a uitat de povestea prințului care îl aștepta pe Isus călătorul, dar s-a trezit la ușă doar cu o babă însetată. Și bestie a rămas, în numele trandafirului. Mai prevăzător, Hans Christian Andersen și-a scris singur un happy-end, reducându-și speranțele până la Degețica. Oamenii care-și spun de artă devin niște măscărici tocmai atunci când vor să fie luați în serios.

Pe vitrina magazinului de dus morți la crematoriu al domnului Hamer se dădea nu demult cu bicicleta un poster cu cel pe care reclamele îl prezentaseră a fi omul de pe lună. Aud că rușii ar fi trimis niște revizori gogolieni pe Lună. Nu m-ar mira să găsească niște vești de la Gagarin, la post-restant. Pe vitrina magazinului domnului Fred Hamer, însă, o fire veselă și lipsită de griji a pictat o adevărată grădină cu flori, copăcei stilizați și iepurași. Râd și morții din grădină, noapte bună!

Picture1

Picture2

În drum spre casă am dat nas în nas cu Unchiul Vanea.

Picture3