Bani, bănci și asigurări, profit și enigme

Banii de hârtie au fost utilizați pentru prima oară în China, în urmă cu peste 1.000 de ani. Până la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, banii de hârtie și bancnotele s-au răspândit în multe alte părți ale lumii. Pe de altă parte, utilizarea metalelor cu rol de „bani” poate fi urmărită până în Babilon, înainte de anul 2000 î.Hr. În plus, standardizarea și certificarea sub formă de monedă nu a apărut, cu excepția unor cazuri izolate (neconfirmate), până în secolul al VII-lea î.Hr. Este larg acceptat faptul că ideea unei utilizări a banilor pe scară largă, bătuți drept monedă, îi aparține lui Croesus, regele Lidiei, un stat din Anatolia (Maeonia, detalii: https://www.britannica.com/topic/money).

Pe de altă parte, în Lumea Antică, primele forme de asigurare au fost înregistrate tot de către comercianții babilonieni și chinezi. Pentru a limita pierderile de bunuri, negustorii își împărțeau obiectele între diferite nave care trebuiau să traverseze ape „periculoase”. Una dintre primele metode documentate de limitare a pierderilor a fost consemnată în Codul lui Hammurabi, care a fost scris în jurul anului 1750 î.Hr. Conform acestei metode, un comerciant care primea un împrumut îi plătea creditorului o sumă suplimentară de bani în schimbul unei garanții că împrumutul va fi anulat în cazul în care transportul era furat. În premieră, primii care și-au asigurat poporul au fost monarhii din Imperiul Ahemenid. Acesta a fost primul dintre Imperiile Persane și se întindea pe teritoriile Iranului, Irakului, Afganistanului, Uzbekistanului, Turciei, Ciprului, Siriei, Libanului, Palestinei și Egiptului de astăzi. Un teritoriu întins și prosper. Nu mai puțin interesant este faptul că registrele de asigurare erau depuse la birourile notariale. Asigurarea era notată pentru cadourile de valoare substanțială. Deloc surprinzător, cadourile cele mai valoroase erau oferite monarhilor. Prin înregistrarea cadourilor într-un registru, cei care le dăruiau primeau ajutor din partea unui monarh, la nevoie, „muritorii” dovedind existența cadoului prin atestarea din registru, în cazul în care se aflau în dificultate. Pe măsură ce Lumea Antică evolua, au apărut împrumuturile maritime cu rate bazate pe anotimpurile favorabile pentru călătorii. În jurul anului 600 î.Hr., grecii și romanii au creat primele tipuri de asigurări de viață și de sănătate prin societățile lor de binefacere. Aceste societăți ofereau îngrijire familiilor aflate la ananghie, rămase fără fonduri, din cauza membrilor decedați. Astfel de societăți au continuat să existe și să acționeze timp de secole, în multe regiuni diferite ale Lumii, iar ajutorul acordat a inclus până și taxele necesare pentru efectuarea de ritualuri funerare. În secolul al XII-lea, în Anatolia a fost introdus un tip de asigurare de stat. În cazul în care comercianții erau jefuiți în zonă, trezoreria statului le rambursa pierderile. În secolul al XIV-lea, la Genova au apărut polițe de asigurare independente, care nu erau legate de contracte sau împrumuturi. Aici a apărut prima poliță de asigurare documentată, în anul 1347. În secolul următor, s-au format asigurări maritime autonome. În cazul acestui tip de asigurare, primele variau în funcție de riscurile unice. Astfel, separarea asigurărilor de contracte și împrumuturi a fost o schimbare majoră care avea să influențeze asigurările în viitor. Prima carte tipărită pe tema asigurărilor a fost scrisă de Pedro de Santarém, iar literatura de specialitate a fost îmbogățită în anul 1552. Pe măsură ce Renașterea a luat sfârșit în Europa, asigurările au evoluat într-o formă de protecție mult mai sofisticată, cu mai multe varietăți de acoperire. Până la sfârșitul secolului al XVII-lea, multe zone erau încă dominate de societăți „prietenești” care colectau bani pentru a plăti costurile medicale și înmormântările. Cu toate acestea, sfârșitul secolului al XVII-lea a introdus o expansiune rapidă a importanței Londrei în lumea comerțului. Această chestiune a crescut și nevoia de asigurare a mărfurilor. Londra a devenit un centru extrem de important pentru companiile sau persoanele care erau dispuse să subscrie aventurile navelor de marfă și ale comercianților. Asigurările moderne pot fi urmărite până la Marele incendiu din Londra, un eveniment controversat care a avut loc în anul 1666. După ce focul a mistuit peste 30.000 de case, un bărbat pe nume Nicholas Barbon a înființat o afacere de asigurare a clădirilor (detalii: https://www.wsrinsurance.com/how-insurance-began-3000-years-of-history/). Noi avem pe blog un articol foarte interesant dedicat acestui moment: https://www.cristoiublog.ro/marele-incendiu-din-londra-atunci-cand-cifrele-666-i-au-ars-pe-londonezi/

Totodată, prima bancă din lume a fost înființată la Siena, în secolul al XV-lea, în perioada de vârf a Renașterii italiene. La acea vreme, Sienna făcea parte din Republica Florența, care era unul dintre cele mai puternice centre financiare din Italia. Cea mai veche bancă se numește: Banca Monte dei Paschi di Siena și, în forma sa originală, a fost creată în anul 1472. O altă bancă veche este: Berenberg Bank din Hamburg. Fondată în anul 1590, aceasta este cea mai veche bancă care funcționează fără întrerupere cu aceeași identitate juridică. Interesant este și faptul că, banca a fost deținută și controlată fără întrerupere de către aceeași familie, încă de la înființare, adică mai mult de 400 de ani! Cele mai vechi 5 bănci comerciale înființate după „făurirea” Berenberg în 1590 au fost înființate într-o fereastră mică de timp, de doar 25 de ani, începând cu anul 1664. Aceasta a fost perioada în care Anglia s-a impus ca putere majoră în lume, colonizând America de Nord, Ceylon (Sri Lanka), Africa de Sud și stabilind principalele rute comerciale sub controlul marinei sale. Așadar, dintre cele mai vechi 5 bănci din lume, trei sunt englezești. Prima a fost înființată în anul 1664, cunoscută sub numele de Child & Company. Banca există încă, ca filială a Royal Bank of Scotland. A urmat în Anglia C. Hoare & Company, în anul 1672. Este cea mai veche bancă cu capital privat. Ultima dintre cele cinci este Barclays Bank, fondată în anul 1690. Aceasta operează și astăzi sub acest nume și este una dintre cele mai importante bănci comerciale din Marea Britanie (detalii: https://money-gate.com/first-bank-in-world/). Astfel că, nu este de mirare că rezerva de aur a României se află în Marea Britanie, în mare parte, pe mâna bancherilor moștenitori. Un articol interesant care abordează chestiunea „bogaților” Londrei: https://www.cristoiublog.ro/nathan-mayer-rothschild-si-batalia-de-la-waterloo/.

Referitor la ultimul articol indicat: Deși se estimează că familia Rothschild a avut cândva o avere netă cuprinsă între 500 de miliarde de dolari și 1.000 de miliarde de dolari, familia nu se mai află pe lista celor mai bogate familii din cauza diluării averii întregii familii, precum și a dizolvării întreprinderilor de afaceri comune. Familia Rothschild a deținut cea mai mare avere privată din lume în secolul al XIX-lea, chiar și în istoria modernă a lumii, dar averea familiei a scăzut de-a lungul secolului al XX-lea și a fost împărțită între numeroși descendenți, dintre care doar câțiva au rămas miliardari la nivel individual. Și când te gândești că această familie, mai ales datorită lui James Mayer de Rothschild, a contribuit la Revoluția Franceză din iulie 1830, care a dus la venirea la putere a regelui Ludovic-Filip, mai apoi a pus la punct un pachet de împrumuturi pentru a stabiliza finanțele noului guvern, iar în 1834 un al doilea împrumut. În semn de recunoștință pentru serviciile aduse națiunii franceze, Ludovic Filip l-a ridicat pe Mayer la demnitatea de Mare Ofițer al Legiunii de Onoare. Din cauza unor neînțelegeri rămase secrete, Mayer contribuie la abdicarea regelui Ludovic-Filipippe și la izbucnirea Revoluției Franceze din 1848. Mai apoi, Mayer devine „un ghimpe-n coasta” împăratului Napoleon al III-lea, dar afacerile familiei nu doar că au supraviețuit, ba chiar au prosperat sub noul regim. Din 1852, Mayer contribuie la „moartea” băncii Crédit Mobilier. Conflictul dintre familia Rothschild și compania rivală s-a extins și în alte țări. Pe lângă afacerile sale bancare, în 1868, de Rothschild a cumpărat Château Lafite, una dintre cele mai remarcabile podgorii din Franța. Situată în regiunea Bordeaux, este o afacere care a rămas în familie până în prezent. Tot la Paris, Heinrich Heine, Balzac și Georges Sand au fost vizitatori obișnuiți ai casei pariziene a lui James de Rothschild (1792-1868). Atât Balzac, cât și Heine au împrumutat bani de la acesta (https://www.rothschildarchive.org/family/family_interests/literature). Dar tot Balzac avea să scrie: „În spatele fiecărei mari averi se află o mare crimă”. Mai ales când această avere nu are o cauză bine definită, ci este mai degrabă o „avere surpriză”. Tot lui Balzac i se atribuie și citatul: „Secretul marilor averi fără cauză aparentă este o crimă uitată, pentru că a fost făcută cum trebuie”. Nu știm la cine făcea referire, poate la cămătarii săi, susțin unii.