Boema. Cronica unor întâlniri memorabile

Grigore C. Moisil, magistrul a cărui tinerețe nu s-a iaurțit în autoritate

Am mai spus-o și nu voi renunța să o repet fie și dacă voi stârni mânia unor inclemenți de drept comun care se străduiesc din răsputeri să falsifice trecutul, doar din considerente de un foarte dubios partizanat. Ceea ce fac și cu acest prilej. Marea, incomensurabila șansă a generației noastre a fost că am intrat în viața cetății în acea perioadă de relativ – dar real! – dezgheț politic, ideologic și cultural din cea de a doua jumătate a anilor `60 ai veacului trecut. Perioadă fastă pe care a închis-o, în mod aberant și brutal, pseudo-revoluția culturală instaurată după vizita lui Nicolae Ceaușescu în China și în Coreea de Nord în vara anului 1971. Deschidere spirituală care, mai ales pentru noi, studenții facultăților de filozofie din București, din Cluj și din Iași, a însemnat acces direct la cărți și autori până atunci la index și, chiar mai mult decât atât, prilejul de a-i avea ca dascăli pe mari cărturari și înțelepți. Între care, fără doar și poate, Grigore C. Moisil este și va rămâne o personalitate unică, greu de egalat prin aceea că, în pofida demnităților sale didactice și universitare, a reușit să nu lase tinerețea spiritului său „să se iaurțească în autoritate”, așa după cum el însuși a scris într-un antologic eseu din seria celor publicate în revista „Contemporanul” (seria George Ivașcu) și reunite în volumul „Știință și umanism”, apărut în anul 1973 la prestigioasa editură ieșeană „Junimea”, al cărei director era, pe atunci, Mircea Radu Iacoban.

Avertisment de care, din păcate, îmi aduc din ce în ce mai des aminte văzând cum fot soiuri de starlete de celuloid se erijează în profesori de bune maniere euroatlantice ai neamului…

La drept vorbind, despre Grigore C. Moisil am aflat încă prin anii 1962-1963, când, elev de liceu fiind, la Caracal,profitam de fiecare întâlnire cu cei din generațiile mai mari pentru a cunoaște, cu un an sau doi înainte, cât mai multe despre acel miracol numit viața de student. Prilej cu care, admirabilul meu prieten George Dincă, pe atunci student la facultatea de matematică, una și aceeași persoană cu eminentul matematician și universitar, fost rector al Universității București, mi-a povestit despre magiștri săi. Firește, din galeria portretelor schițate cu multă pasiune și cu un simț aparte al observației, nu putea să lipsească personalitatea lui Grigore C. Moisil. Inclusiv anecdota care circulă și azi și pe care îmi face o deosebită plăcere să v-o readuc în atenție.

Se spune, așadar, că o fată de o rară frumusețe iese cam pleoștită de la examenul cu „Grigri” (cum i se spunea în folclorul studențesc profesorului) și, întrebată fiind ce a făcut, răspunde cu multă obidă:
— M-a picat, pupam-ar în c…!

Ceasul rău, pisica neagră, ușa clasei nu se închisese bine, așa că profesorul Moisil aude complimentul și a iese imediat pe hol. Normal, biata fată a înțepenit, așteptând să fie dusă pe sus la decanat. Da` de unde?! Domnul Grigri o apucă frumușel de mână, o duce înapoi în sală, după care se urcă pe catedră, o aplecă nițel spre a-i pune pe spate fișa de examen și carnetul de note în care, în loc de 4, îi trece un…10! Apoi, a sărutat-o pe frunte și, citind, probabil, în ochii frumuseții o mare mirare, tot domnul Grigri a lămurit-o:
— Să te duci acasă și să îi spui mă-tii că te-a pupat profesorul Moisil în c…! Fiindcă ăsta e c… nu e cap.

Peste câțiva ani, mai precis prin 1965, student în anul I la facultatea de filosofie fiind, am făcut câteva cursuri la disciplina probleme ale matematicii, cu Grigore C. Moisil. De fapt, nu cred că au fost mai mult de două sau trei cursuri, fiindcă după aceea sarcina a fost preluată de profesorul Mihail Neculcea. Așa că prea multe amintiri nu prea am a vă povesti. În schimb, peste câțiva ani,redactor șef adjunct al revistei „Unversitas” a studenților din Alma Mater bucureșteană fiind, am avut onoarea să îl avem ca invitat pe academicianul Grigore C. Moisil, împreună cu academicianul Valeriu Novacu, la o întâlnire la clubul universității. Un adevărat regal de înțelepciune despre care aș vrea să vă mai povestesc mai multe.

Până atunci, însă, cred că este nevoie să adaug că, tot la acea vreme,făceau o veritabilă carieră în mediul universitar și,desigur, nu numai acolo, zicerile cu mult haz și, mai cu seamă, cu mult tâlc, ale domnului Grigri. Ziceri nu întotdeauna chiar atât de măgulitoare față de anumite decizii politice forțate și păguboase. Una dintre cele mai gustate fiind aceea provocată de comasarea mai multor institute de cercetare ale Academiei, zice-se pe criterii de eficientizare. Măsură care era contestată în mediul didactic și științific, dar, din păcate, nu și cu ceva folos. Așa că profesorul Grigore C. Moisil a venit cu o soluție pe măsura fineții și francheții spiritului său:
— Foarte bine, vom unifica institutul de geologie, cu cel de geografie, cu cel de geodezie și cu cel de geometrie și îl vom numi director pe… academicianul Geo Bogza!

Aceasta ar fi una dintre butadele memorabile ale neuitatului Grigore C. Moisil! Dintre care, după modesta mea părere (și nu numai!), de departe, apoteoza o deține tot aceea lansată în plină ședință de Senat a Universității București, după ce ministerul învățământului a emis un ordin prin care cadrele didactice din învățământul superior erau obligate să vină la serviciu zilnic, fie că aveau sau nu aveau ore, și să stea la catedră fix 8 ore! Ceva-ceva despre cine ar fi în spatele aberației se bănuia deja- adică „Savanta de largă recunoaștere internațională” – dar cum titularul funcției ministeriale era profesorul universitar Mircea Malița, el însuși membru al Academiei Române, discuțiile din senat gravitau în jurul întrebării: „cum a putut tocmai colegul nostru să emită o asemenea dispoziție?”

Și-au spus atunci, mai pe față sau mai voalat, păsul mai mulți universitari printre care istoricul Andrei Oțetea, matematicienii Miron Nicolescu și Nicolae Teodorescu sau logicianul Athanase Joja, după care i-a venit rândul și academicianului Grigore C. Mosil. Care, pe un ton foarte cald și calm, sfătos nevoie mare, a spus, accentuând cuvânt cu cuvânt:
— Ba nu, eu cred că tovarășul Ministru Mircea Malița, colegul și prietenul nostru, are perfectă dreptate.

Afirmație care, de bună seamă, a stârnit o profundă nedumerire în rândul onoratei asistențe. Așa că,Grigore C. Moisil a continuat:
— Da, fiindcă dânșii au nevoie, la catedră, în acele 8 ore, de c…l nostru, nu de capul nostru.

Înțelege lesne, oricine, la cine se referea acel plural, echivoc și nu prea – „dânșii” -, nu-i așa?